Lukoil, compania oligarhului rus Vagit Alekperov a venit în România la finele anilor ’90, când a cumpărat rafinăria Teleajen de la Ploieşti. A închis-o câţiva ani pentru retehnologizare şi a repornit-o în 2004. În paralel, a demarat o campanie agresivă de expansiune pe piaţa de distribuţie de carburanţi şi Lukoil a ajuns al treilea jucător intern.

În toţi aceşti ani, s-au investit aproape un miliard de dolari, dar, cu mici excepţii, atât distribuţia, cât şi rafinarea generează pierderi grele. Benzinăriile nu ating pragul zero de rentabilitate, rafinăria are mereu probleme cu mediul, depozitele sunt în marea lor parte ineficiente, iar diversele strategii de vânzare implică formarea multor firme intermediare între Lukoil şi clienţii finali. Başca, în ultimii ani asistăm la invazia Gazprom în România şi pe o singură piaţă cu greu se regăsesc doi ruşi.

Ruşii de la Lukoil învârt anual aproape 3 miliarde de euro în România, în special din activităţile de rafinare ţiţei şi distribuţie de carburanţi. La o asemenea amploare a businessului, ei raportează pierderi anuale de zeci de milioane de euro, iar scuza principală o constituie condiţiile de piaţă, preţul mare al ţiţeiului pe plan mondial şi capacitatea mică a rafinăriei Teleajen, de la Ploieşti. Chiar şi în aceste condiţii, ei continuă politica de extindere în ţară şi pe masa şefilor de la Moscova se află un plan de construcţie de la zero a 35 de benzinării la un preţ de un milion de euro bucata. „Este destul de mare acest preţ, pentru că o staţie nouă înghite în jur de 1-1,1 milioane de dolari în ziua de azi”, susţine un bun cunoscător al pieţei petroliere din ţară. Există păreri şi mai radicale, în sensul că respectivele costuri ar putea fi şi mai mici. „Pentru primele staţii a fost demarată aprobarea la Moscova şi urmează să se recurgă la vechea metodă de construcţie din perioada 2000-2008 (Lukoil