În septembrie 1601, postelnicul Turturea încă gonea cu capul Măriei Sale Mihai la oblînc, executînd cu murgul său viraje periculoase, dar nu mai periculoase decît săgețile care nu reușeau astfel să-l nimerească.

Prostimea încă nu aflase de cruda, dar folositoarea soartă a domnului, prin a cărui decapitare era dezlegată de o glie destul de monotonă. Pe fondul acestui vid de putere, boierii valahi își lepădau zalele, mercenarii valoni își mutau cartea de muncă, Baba Novac se lăsa înmormîntat în mai multe locuri deodată, pe bucăți, iar Frații Buzești se pregăteau să culeagă via. Era momentul ca pe tronul de la București să vină un ins șters, fricos și prefăcut, care să asigure o binemeritată epocă de odihnă pentru bocitoare și care să relanseze, în locul vărsării de sînge, pașnica și folositoarea uneltire. Acest ins a fost identificat în persoana lui Radu Mihnea, fiul lui Mihnea Turcitul și favoritul Înaltei Porți. Stambulul era în acele zile singura forță politică în stare să mai lanseze lideri – după ce, mai întîi, e adevărat, obișnuia să lanseze cîteva sulițe bine țintite. Radu Mihnea a domnit de patru ori în Valahia și de două ori în Moldova, totalizînd aproape șaisprezece ani, adică de trei ori mai mult ca Mihai Viteazul și de opt ori cît Ioan Vodă cel Viteaz. Mare amator de lux, petrecere și biruri, Radu iubea limbile străine și limbile de orice fel, lucru care l-a menținut în atenția, dacă nu chiar în așternutul sultanului. Cu Valahia sleită de dări și cu Moldova gemînd sub a doua sa domnie, Radu Mihnea a găsit ideea lui Mihai Viteazul bună de urmat. În felul său alunecos, a unit pe șest cele două țări, urcîndu-l pe fii-su, Alexandru Coconul, pe tronul Munteniei. Bugetele reunite au putut fi astfel mai lesne stoarse în familie. Radu Mihnea a trăit pe picior mare, dar se poate spune că la fel a și murit, fiindcă picioarele sale umflate au fost baza dia