A început să-mi fie teamă să mai bat străzile sărmanei noastre Capitale. Nu fac aluzie la vagabonzii în două sau patru picioare, ci la fondul arhitecturii de artă. Zilele trecute m-am trezit în faţa uneia dintre cele mai interesante clădiri (nu doar din Bucureşti sau din România) şi, pentru o fracţiune de secundă, am avut impresia că strigă după ajutor.
Derutat, am privit-o mai atent, cât îmi permitea intersecţia. Era vie, dar muribundă. Observasem că era locuită de indivizi care nu ar fi avut ce căuta în ea, căci aparţineau unei specii rare de sălbatici, specializaţi în compromiterea şi distrugerea patrimoniului locativ vechi ori artistic. Cineva, un iresponsabil, îi va fi adus acolo. Deşi Capitala musteşte de maidane, care de care mai atractive pentru investitorii imobiliari, un barbar cu bani a pus ochii pe această casă, mai exact pe locul ocupat de ea şi este decis să o termine, tot astfel cum a terminat şi casa ilustrului general Cantacuzino din apropiere.
Casa despre care vorbesc este cunoscută sub titulatura "casa Pompiliu Eliade" şi se află - încă - la intersecţia Cheiului Dâmboviţei cu strada Bogdan Petriceicu Hasdeu. Stilul ei m-a impresionat de multă vreme şi am căutat prin albume posibile surse de inspiraţie. Nu am găsit nimic cert. La prima vedere, pare o expresie a curentului Secession, carecteristic Vienei şi Imperiului Habsburgic, de la începutul secolului XX. Însă elementul ce o încadrează acestui current, paradoxal o şi diferenţiază: luminatorul octogonal pare o copie a "turnurilor" desenate de Hasdeu şi folosite de arhitectul Toma Dobrescu în planul Castelului din Câmpina. Or, savantul a pornit de la esoterism şi nu de la Secession, de la sensuri magico-spiritiste şi nu de la o tipologie decorativă! Dacă arhitectul casei din Bucureşti ar fi fost tot Dobrescu asemănarea nu m-ar fi mirat, însă el s-a numit Henri Susskind. Uimitor este
