„Asta e sora moarte care ne adună după ce ne desparte…”

Emil Botta

Categoric, nu iubesc vara. Mi se pare un anotimp brutal, chinuitor, copleşit de un soare ucigător, înecat în praf şi biciuit de ploi devastatoare, lipsit de orice noimă. Întreaga fire mi se pare a fi strivită, sufocată, siluită de un spirit demonic ce vlăguieşte totul într-un timp infernal. Un alt fel de iad în care şi oamenii mi se par a fi sluţiţi, cu sufletele chircite în trupuri de tablă zornăind jalnic.

Paradoxal, memoria mi-a jucat şi câteva feste, păstrându-mi şi amintiri plăcute, nu multe, însă extrem de limpezi despre acest anotimp, legate, toate, de vacanţele copilăriei şi adolescenţei petrecute în satul bunicilor dinspre mamă. Pierdut în imensitatea câmpiei, un sat imemorial – unde cerul era scos din adâncuri de ciuturile fântânilor – torcându-şi molcom zilele, egale şi totuşi diferite, cu sufletul curat, adăpostit în mica biserică, primenit iar şi iar – ca-ntr-o Sfântă Taină a unui Botez perpetuu – de boarea răcoroasă a undelor râului din vale.

Doar viaţa, ca un interludiu între un trecut cert şi un viitor impalpabil, cu întâmplătoare începuturi şi inevitabile treceri, părea a fi singurul lucru pieritor, în acest univers fabulos.

…Sunt mai bine de patruzeci de ani de când bunicul meu se mutase în micul cimitir de sub costişa dealului, iarna trist şi plin de ciori, vara năpădit de ierburi înalte, un altfel de Paradis, păzit de paserile cerului şi de gâzele pământului. Doar o singură dată, în aceşti ani, aprinsesem o lumânare la mormântul bătrânului care-mi luminase ca nimeni altul copilăria, uitând – poate nu fără motiv – de locurile şi oamenii anilor mei cei mai frumoşi şi mai curaţi…

…Mi-am amintit acea zi de parcă fusese ieri. Era o dimineaţă ploioasă. Fără de cer, noroioasă şi cenuşie când, brusc, timpul îşi încetase în mod inexplicabil curgerea-i fire