Deşi a trecut mai bine de un deceniu de atunci, am în minte foarte bine întipărită imaginea lui: înalt, puţin adus de spate din cauza vârstei şi a anilor de închisoare, cu mâinile tremurânde brâzdate de ani şi suferinţă.

Dar cel mai bine îmi amintesc discuţiile despre credinţă, despre viaţă în general. Nu vorbea decât foarte rar de anii grei de temniţă, de bătăile şi suferinţele îndurate. Multe, foarte multe a avut de învăţat tânărul de 19-20 de ani de la bătrânul părinte de peste 80. Nu se formaliza, era prea trecut prin viaţă, iar sinceritatea vârstei mele o răsplătea cu cuvinte alese cu grijă, pe care le-am înţeles în adevăratul lor sens mult mai târziu.

Ştiu, s-ar putea să dezamăgesc. Nu e o poveste comună, demnă să apară în presa de zi cu zi. Nu e vorba despre „popi” care cer bani, sau dispun de mari sume de bani, sau fac sex cu enoriaşele. Nu e ceea ce înţeleg o parte dintre noi prin „Biserică”. Alţii, puţini sau poate nu, înţeleg ceea ce simt eu. Şi poate greşim, dar avem dreptul să o facem.

Şi nu numai la concepţia noastră despre credinţă avem dreptul. Avem dreptul şi la muzeele noastre, aşa cum sunt ele. Şi de tradiţiile noastre avem nevoie, oricât de „înapoiate ” le-ar considera unii. Şi nu văd de ce muzeele noastre trebuie să fie loc de propagandă. Pentru ce? Cui foloseşte?

Ştiu, poate sunt „învechit” (deformare profesională!), sunt din „evul mediu”. E curios ce multă lume invocă epoca medievală deşi foarte puţini oameni ştiu ce a reprezentat, de fapt. Sunt depăşit de vremuri, de tehnologie. E vremea internetului, iată, a blogului....Lumea evoluează, unii dintre noi stau pe loc, se spune. Dar afirm şi eu, aşa cum o fac şi alţii: e dreptul meu.

Am dreptul la propria concepţie despre credinţă, despre Biserică, despre tradiţiile noastre, despre valorile pe care eu le consider cu adevărat importante. Nu cer nimănui să fie de acord