Istoria acestui loc, denumit acum Cheile Grădiştei, se identifică de fapt, cu istoria recentă a schiului românesc. Deşi condiţiile nu au fost întotdeauna dintre cele mai bune, schiorii români au fost motivaţi de o ambiţie teribilă. Ambiţia de a demonstra că, nu suntem nişte fitecine, apăruţi de undeva din estul Europei, dintr-o ţară necunoscută decât din scrierea lui Bram Stoker şi din rezultatele sportive extraordinare. Când spun asta, mă gândesc la cursa de 50 km liber din cadrul Olimpiadei de la Torino din 2006 când sportivul nostru, Antal Zsolt a condus solitar, la o distanţă foarte mare de restul plutonului mai bine de 2/3 din cursă, iar toată lumea era înnebunită de întrebări de genul „Unde-i România asta?” sau „Cine-i omul ăsta?”. Aş putea face un pariu pe faptul că, ora aceea şi jumătate, când mai toate televiziunile planetei vorbeau numai de România, au făcut de mii de ori mai mult decât au făcut „specialiştii” în imaginea României, timp de mai mulţi ani.

Am avut de-a face întâi ca sportiv, schior fondist, apoi ca antrenor al unei echipe de biatlon băieţi la fostul ASA Braşov, cu nişte oameni extraordinari, cu o ambiţie şi o putere de luptă fantastice. Viaţa m-a dus pe alte drumuri, dar niciodată nu am uitat prima dragoste, sportul în general şi biatlonul, în special. Am desenat întâi complexul, l-am clădit, l-am introdus în circuitul turistic şi am trecut la construcţia arenei de biatlon. De ce? Din ambiţia de a demonstra că, putem şi noi. Am fost la Ruhpolding – Mecca biatlonului mondial – de nenumărate ori şi am văzut şi înţeles că, nu numai fotbalul poate aduna la un loc 50 - 60.000 de oameni, ci şi biatlonul. Am învăţat de la nemţi, dar şi pe propria-mi piele că, trebuie să folosesc materiale de construcţii din zonă. Astfel înarmat cu răbdare, pasiune, ambiţie şi având şi sprijinul apropiaţilor mei, mai ales al celor doi fii ai mei, Bogdan şi Ale