În România, oficial, liberalii sunt şi la putere şi în opoziţie. Vocea lor nu se aude însă nici la putere nici în opoziţie, iar atunci când spriritul liberal încearcă, timid, să-şi facă simţită prezenţa, este ameninţat cu excluderea. Cum ar fi spus Nicolae Manolescu pe la mijlocul anilor ’90, avem liberali fără liberalism.

A fi liberal presupune, aşa cum constata Alexandru George într-o carte de-a sa, o stare de spirit şi o anumită viziune despre prezentul şi viitorul României. Simpla prezenţă în buzunar a unui carnet de partid care are în componenţa siglei şi particula „L” nu te face peste noapte liberal, mai ales dacă te afli la capătul unui lung şi întortocheat pelerinaj politic. Dimpotrivă, poţi fi liberal de cea mai pură esenţă chiar dacă nu ai habar unde se află sediul vreunui partid care să aibă această titulatură. Regretatul Adrian Marino, de pildă, mi- a spus de mai multe ori, cu umor trist, că este „singurul liberal autentic, care a făcut puşcărie în numele... PNŢCD”.

Dincolo de paradox şi anecdotică îmi este imposibil să identific componenta liberală în actul de guvernare al cabinetului Ponta. Ministrul Daniel Chiţoiu a devenit vizibil doar în momentul în care a furat (confiscat? ) nu ştiu ce cheie de la sediul partidului pentru a-i lăsa în stradă pe Andrei Chiliman & co., despre Varujan Vosganian s-a scris la superlativ doar când a fost vorba de calităţile sale de pianist, imaginea lui Relu Fenechiu este asociată mai des cu sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie decât cu cel al Ministerului Transporturilor. E drept întreaga guvernare pare impovizată, haotică şi heirupistă, dar măcar un fir de viziune liberală ar fi trebuit să răzbată, câtă vreme, cel puţin teoretic, urmaşii brătienilor deţin (cel puţin ca număr de ministere) o halcă destul de consistentă din stufosul guvern Ponta.

Am asistat de-a lungul timpului la multe lupte între libera