Daniel CRISTEA-ENACHE: Stimate domnule Livius Ciocârlie, vă mulţumesc mult pentru acest dialog. Mă gîndesc la ultima lui rundă ca la proba cea mai dificilă. Citind Cartea cu fleacuri, am dat peste mai multe fragmente pe care am tot încercat să le „analizez“, să le „comentez“, să le „interpretez“. Dar, pur şi simplu, nu am putut. Vă rog să mă ajutaţi dumneavoastră, comentînd pe marginea următorului extras: „Avea braţe frumoase, îţi făcea plăcere să le vezi. Acum, s-au subţiat, venele, albastre, au ieşit în relief. Le privesc cu dragoste. Dorinţa a trecut, iubirea a rămas“.
Livius CIOCÂRLIE: Dacă mi-a plăcut ceva în ocupaţia de profesor, a fost riscul. La aceeaşi pregătire, ora putea să fie bună sau ratată. Nu puteam să prevăd. Rutina n-a schimbat nimic. În fiecare zi, eram începător. Cu felul meu de a scrie e la fel. Nu am un proiect. Nu pot să scriu decît mediocru după plan. În literatura propriu-zisă, aflu scriind ceea ce am de gînd să scriu. Cu răspunsul la această ultimă întrebare e tot aşa. Mă întreb, la rîndul meu, ce voi putea să răspund.
Pînă la literatură şi la ce-mi aduce ea – între altele, aceste întrebări –, toată viaţa mea s-a conformat aceluiaşi model. Am trăit dintr-o zi într-alta fără să premeditez nimic. N-am premeditat nimic nici în relaţia cu cea despre care mă chestionaţi. Deloc nu ştiam în ziua cînd, după ce fuseserăm colegi timp de trei ani şi jumătate, am ieşit împreună de la un curs, deloc nu ştiam că vom rămîne împreună pînă seara, pînă a doua zi şi, cu o scurtă întrerupere, pînă azi. Întreruperea a fost în vara de după absolvire. Ne despărţiserăm „definitiv“. Regretul îmboldindu-ne, am hotărît să ne întîlnim, pentru o zi, oarecum la jumătatea drumului şi pe teren oarecum neutru, eu avînd ceva mai mult de mers, dar fiind mai obişnuit cu locul, la Băile Herculane. Hotărîre nu uşor de luat, fiindcă a trebuit să găs