Ion Simuţ, Vămile posterităţii.

Secvenţe de istorie literară, Bucureşti,

Editura Academiei Române, 2012, 474 pag.

Este istoria literară în criză? Ce mai poate face azi istoria literară? Care sunt căile de revitalizare a istoriei literare? Acestea sunt întrebările care îl neliniştesc şi, deopotrivă, îl animă pe Ion Simuţ, critic şi istoric literar cu o conştiinţă acută a responsabilităţii faţă de domeniul în care activează. Tot ele sunt şi firele care leagă, într-un buchet, multiplele „secvenţe de istorie literară” din Vămile posterităţii.

Altfel, volumul este unul eterogen, cu toate că autorul preîntâmpină, în postfaţă, potenţiale anxietăţi lectoriale, determinate de parcurgerea unei vaste materii, fără configuraţie de sinteză. Diversităţii tipologice a textelor de istorie literară (studii ample, foste articole de dicţionar, articole ocazionale, cronici ale ediţiilor) îi corespunde inegalitatea axiologică a scriitorilor luaţi în vizor (majoritatea, din interbelic), însă tot acest „caleidoscop”, cu o „acuitate problematică suficient de atractivă prin mobilitate şi adecvare”, ar putea fi o schiţă pregătitoare pentru „o posibilă istorie a literaturii române din secolul XX”. Numai prin prisma unei atari aspiraţii de exhaustivitate a cartografierii câmpului literar (deşi aici intervine o altă controversă: despre ce înseamnă o istorie a literaturii, despre diferenţa dintre o istorie a literaturii şi dicţionarele literare) se poate înţelege osârdia de a citi „un scriitor minor în întregime, în pofida sentimentului de zădărnicie”. Cu toată străduinţa şi speranţa istoricului literar de a-i prezenta ca susceptibili de interes, uneori ca „personaje memorabile”, autori minori ca Dinu Nicodin, Eugen Bălan, Aureliu Cornea, Ludovic Dauş sau Stejar Ionescu vor rămâne, în continuare, în „sertarele” nefrecventabile. În sensul că nu prin cercetarea lo