În terenul de vânătoare care se cheamă presă, politicienii reprezintă vânatul predilect. După 1989, libertatea obţinută brusc de întreaga societate românească a înlocuit liniştea de cimitir a publicaţiilor comuniste cu un vacarm. Secrete bine păzite au ajuns pe prima pagină a ziarelor, au fost făcute şi desfăcute biografii, viaţa privată a persoanelor publice a devenit subiect de conversaţie cotidiană.

Prin strădania neostoită a presei, politicienii au fost treptat demonizaţi, iar afacerile şi declaraţiile lor de avere au fost comentate în fel şi chip, fiind adesea ţintuite la stâlpul infamiei, chiar dacă, uneori, argumentele lipseau.

Departe de mine gândul de a-i considera pe politicienii români nişte îngeri. Unii au înţeles, de la bun început, cât de productivă poate fi influenţa politică în domeniul afacerilor şi au speculat, necruţător, vidul legislativ de după Revoluţie. Alţii, propulsaţi de conjuncturi, au trecut meteoric prin Parlament şi prin guverne, lăsând uneori în urmă doar amintirea unor panamale care vor deveni, în timp, studii de caz pentru economia românească.

Există, însă, şi politicieni care şi-au făcut treaba cu onestitate, aducându-şi o contribuţie deloc neglijabilă la consolidarea democraţiei româneşti, aflate „in statu nascendi”. Ceea ce nu i-a ferit de canonada, uneori nedreaptă, a presei. Pentru că, să nu uităm, o clasă politică se constituie, într-o ţară, în expresia societăţii din care provine. Şi nu putem încărca genetica unei întregi naţiuni cu tare de neşters.

Relaţia dintre politicieni şi jurnalişti ar trebui concepută într-un perfect echilibru, cu aceleaşi drepturi şi obligaţii. Pentru a pune în discuţie moralitatea unei persoane publice, ziaristul ar trebui să fie el însuşi moral. Or, anumite campanii de presă, care seamănă cu vânătoarea cu hăitaşi, numai morale nu sunt.

Dacă opinia publică a fost adesea i