Instaurarea regimului habsburgic în Transilvania – la cumpăna secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea – a constituit împlinirea unui deziderat al Casei de Habs­burg, care-şi propusese recupe­rarea provinciilor din graniţele fostului Regat Maghiar medieval şi dobândirea de noi teritorii în această parte a continentului. Tratativele dintre austrieci şi turci în ceea ce priveşte predarea paşnică a cetăţii Ineului şi a împrejuri­milor ei, printre care şi zona Şimandului, se încheie cu un eşec, astfel că generalul Heissler porneşte cu oaste împotriva cetăţii în primăvara anului 1691, care capitulează în ziua de 15 mai. Deoarece în perioada următoare sunt cucerite şi cetăţile Şiriei şi Deznei din mâinile turcilor, suntem îndreptăţiţi să credem că şi fortificaţia Şimandului, alături de satele şi sălaşele arondate acesteia, trec tot în această vreme în mâinile imperialilor. Proclamaţia lui Leopold I din 1688, ca şi cea din aprilie 1690 către populaţia balcanică, gă­seşte un răsunet favorabil îndeosebi la clerul sârbesc, care, condus de către Arsenie Cernovici începe dirijarea unor grupuri mari de grăniceri sârbi în direcţia Aradului. În anul 1703 începe răscoala curuţilor, iar zona Şimandului se găseşte în plin conflict, mai ales în perioada 1705-1707, când curuţii în­cearcă, fără succes, să cucerească cetatea Ineului. În anul 1741, Şimandul este amintit printre localităţile gră­nicereşti care făceau parte din cercul militar grăniceresc al Aradului. Această structură militară se compunea din 24 de localităţi ce însumau aproximativ 9.000 de oameni. Urcarea pe tronul Imperiului Habsburgic a Mariei Tereza, în anul 1740, se face şi cu ajutorul stărilor feudale maghiare. Prin urmare, nobilimea îi va cere împărătesei, cu insistenţă, desfiinţarea regimentelor grăni­cereşti de pe Mureş, astfel încât recăderea grănicerilor la poziţia de iobagi pe domeniile feudale să întărească pu