Dacă Internaţionala mea de Ion Ianoşi rămîne, dincolo de autobiografia autorului, o carte-reper pentru existenţa intelectualului în România comunistă, să observăm că ultimii ani au adus un mare număr de asemenea mărturii, unele de primă mînă.

Cîteva, scrise cu neaşteptat talent, vor figura cu drepturi depline în literatura noastră memorialistică; mare parte dintre aceste evocări au fost redactate cu o distanţare în timp, uneori considerabilă, faţă de evenimentele povestite (vezi capodoperele semnate de Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, două volume, sau de Micaela Ghiţescu, Între uitare şi memorie). Dar de sub ruinele comunismului ies la iveală încet-încet şi capodopere tragice, redactate chiar pe măsura desfăşurării evenimentelor şi unde preocuparea de „literatură” lipseşte cu totul.

Poate cea mai impresionantă o reprezintă volumul, tot al unei femei, Scrisori către Monica de Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, scrisorile trimise la Paris Monicăi Lovinescu în lunga perioadă cînd mama şi fiica au fost despărţite (1947-1958), perioadă ce ia sfirşit cu moartea autoarei (iulie 1960) în închisoarea Văcăreşti. Deşi deocamdată a apărut doar primul volum (Scrisori către Monica, I, 1947-1951, text îngrijit de Astrid Cambose, traducerea din franceză de Gabriela Creţia, Humanitas, 2012), putem de pe acum vorbi de un eveniment editorial. Intrate de multă vreme în legendă datorită Monicăi Lovinescu înseşi, aceste pagini la îndemîna unui public larg completează acum „fondul Lovinescu” al culturii noastre (adică scrierile criticului, publicate aproape în întregime, volumele Monicăi şi ale lui Virgil Ierunca).

A te ocupa de valoarea literară şi umană a cărţii ar fi o întreprindere distinctă şi dificilă, adecvată unui istoric literar dublat de un psiholog. Rareori ceea ce se poate numi literatură involuntară a dat la noi un exemplu mai strălucit. Epistole ad