Campioană absolută a producţiilor-fantomă şi a performanţelor artificiale, înainte de '89, România s-a trezit după Revoluţie în deplin coşmar al competitivităţii.
Lipsită de pieţele preferenţiale din fostul bloc comunist şi din zona ţărilor nealiniate, producţia autohtonă trebuia să facă faţă nu doar piedicilor din interior, orchestrate de cei care aveau interesul să transforme industria românească în pretext pentru viitoare tunuri imobiliare, ci şi în exterior, unei concurenţe acerbe, pe pieţele capitaliste. Performanţele au mai mers, o vreme, din inerţie, apoi au devenit tot mai izolate, fără excepţie, de la inovaţie şi producţie, până la cultură sau sport. Iar atunci când au apărut nu au fost rezultatele vreunui proiect naţional de anvergură, promovat şi finanţat sistematic de autorităţi ci, invariabil, pariul ambiţios şi încăpăţânat al unor oameni decişi să îşi ia viaţa şi cariera pe cont propriu, fără a mai aştepta binecuvântări şi ajutor "de sus".
Cinematografia românească descrie la perfecţie acest complex al României postdecembriste. Răsfăţaţi ai publicului în deceniile fără curent şi fără program TV, beneficiari ai facilităţii de a servi cum se cuvine propaganda de partid, consacraţi de cifrele de audienţă fabuloase, rezultatele din expunerea filmelor pe marile ecrane ale Chinei "prietene", numele mari ale cinematografiei româneşti comuniste au ratat confruntarea cu marele cinema european, la care au avut acces după ce au scăpat de odioasa (doar pentru unii) cenzură. Dar asta nu i-a împiedicat să se înstăpânească, prin pârghii perfide de putere, peste conducerea cinematografiei şi peste bugetele alocate acesteia. Au continuat să facă filme faraonice, pentru a-şi satisface propria vanitate şi sete de bani, în ciuda gustului publicului şi al criticii contemporane.
A trebuit
