Scriu cronica asta altPHel de aproape zece ani, săptămânal, am prezentat mai bine de 400 de cărţi, dar rareori, adică pot număra pe degetele de la mâini, mi s-a întâmplat să am o satisfacţie estetică atât de deplină, o emoţie poetică atât de profundă şi o stare de bine liric atât de complexă ca în faţa acestui uluitor volum de versuri – „Oman”, scris de Camelia Iuliana Radu şi publicat în condiţii editorial-tipografice absolut fastuoase de Karta Graphic Ploieşti, la sfârşitul anului trecut.

Surpriza este totală,

impactul, inevitabil. Impresia de carte-obiect estetic pleacă de la copertă, realizată de Claudiu Voicu printr-o riscantă combinaţie de echilibru cromatic şi incitare grafică, ce i-a ieşit de minune, fiindcă a exploatat inteligent extraordinarele valenţe ale unei simplităţi pe care a împins-o la minimum posibil, pentru a scoate din ea maximum de sugestie. Cu un asemenea start, normal că „Oman” este o carte care te cucereşte înainte de lectură, fiindcă, la început, nu o deschizi ca s-o citeşti, ci simţi doar nevoia să o priveşti şi să o pipăi. O hârtie ca mătasea, o cromatică absolut specială, de parcă deşertul Omanului se revarsă pe masa ta de lectură, dovadă că maestrul tipograf Ion Măzăran a făcut minuni (ar fi trebuit menţionat, uite, o fac eu aici, în echipa de tehnicieni care a scos această bijuterie editorială). O tehnoredactare aerisită (Constantin Marin) valorifică superb raportul grafico-volumetric dintre text, inspirat plasat în stânga, sus, şi restul paginii (o singură opţiune diferită aş fi avut – ca în pagina de dreapta, rezervată variantei englezeşti, cartea este bilingvă, traducerea: Sebastian Radu, textul să fie plasat în dreapta sus, în oglindă faţă de pagina de stânga, astfel încât între cele două texte să se întindă şi mai cotropitor nisipul acelui deşert admirabil sugerat de culoarea şi calitatea hârtiei).

Ilustraţia @N