Ar fi fost ziua lui, ar fi împlinit 72 de ani. Un post de televiziune a dat un interviu cu el; l-am privit hămesită de dor şi durere, a fost senzaţia pe care ţi-o dă vântul rece de toamnă.

A însemnat tare mult pentru breaslă, mai mult decât oricine altcineva, iubea meseria într-un fel ciudat, era un sentiment făcut dintr-un amestec de frică şi încântare, un amestec irezistibil şi în plus imaginaţia ca strop de viaţă şi credinţă în esenţa ei. Poate din cauza asta ne lipseşte atât de mult.

O să ne aducem aminte de Ştefan, dragul de el, prin vorbele lui Dinu Cernescu din cartea sa “Martor”. De ce? Pentru că e cel mai frumos lucru scris vreodată despre Ştefan. I-ar fi plăcut şi lui :

“L-am cunoscut chiar când termina Institutul de Teatru. Aurică Marcu, regizor tehnic la Casandra, m-a chemat să văd «un student excepţional», într-adevăr , Iordache era excepţional în spectacolul «Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită». După reprezentaţie l-am aşteptat la ieşire şi am cunoscut un tânăr timid, subţire ca o trestie şi care tăcea mai tot timpul, avea însă nişte ochi care păreau că te împung, nişte ochi ce aveau în ei un fel de nebunie. După puţin timp , Horia Lovinescu l-a angajat la Tetarul Nottara, acolo am realizat «Tigrul» de Murray Schisgal, primul spectacol al lui Ştefan în Bucureşti, apoi a urmat «Viziuni flamande» , «Don Juan»“ de Moliere la tv, «Hamlet» şi «Timon din Atena».

Am fost împreună la Nancy, la Paris , Helsinki, Sofia, Mexic, Copenhaga. Şi am devenit apropiaţi, nu chiar prieteni pentru că Ştefan era încântător şi când voia ştia să fie cald, ospitalier şi plin de haz. Anii au trecut şi băiatul din Rahova s-a cizelat, iubea muzica, citea mult, devenise un domn, în tot ce juca aducea cu el un aer de mare clasă, de nobleţe ereditară, avea etică profesională perfectă, de el stabilită şi de la care nu se abătea niciod