România se află, din nou, într-un moment critic. Diferit prin manifestări faţă de cel din vară, dar nu şi în esenţă. Asaltul asupra instituţiilor vitale ale statului a fost reluat cu o intensitate şi mai mare, dar cu altă tactică. Cei exasperaţi că structurile de putere din zona justiţiei, a serviciilor de informaţii, a controlului integrităţii nu le oferă imunitatea la care sperau după câştigarea alegerilor şi-au dat seama că nu au nici o şansă să le anihileze complet. Şi au pus tunurile pe cei ce le conduc.
Discreditarea, atacul la persoană, calomnia, toate combinate în campanii de denigrare orchestrate prin mass-media afiliate politic, nu au urmărit decât să prăbuşească din interior instituţiile ce nu au putut fi demolate din exterior în timpul suspendării lui Traian Băsescu.
Explicaţia acestei strategii este simplă. După eşecul suspendării, baronilor USL le-a devenit limpede că Uniunea Europeană şi Statele Unite nu le vor permite să mai dea ordonanţe de urgenţă sau legi care să taie atribuţiile Curţii Constituţionale sau ale altor instituţii incomode. Singura variantă care le-a mai rămas este să pună mâna pe ele după ce-i vor fi obligat pe cei ce le conduc fie să abandoneze, fie să le jure credinţă.
Atacurile sunt fundamentate pe ideea că România trebuie eliberată din ghearele camarilei lui Băsescu, care continuă să controleze instituţiile-cheie prin intermediul oamenilor pe care i-a numit în funcţii. A fost nevoie de acest staniol propagandistic pentru a masca o realitate exact pe dos.
Dacă până la căderea Guvernului Ungureanu se putea spune cu certitudine că toată această garnitură de şefi de instituţii se afla la mâna preşedintelui, deoarece fuseseră numiţi direct sau cu binecuvântarea sa şi puteau fi debarcaţi relativ uşor la cererea şefului suprem, raportul de dependenţe s-a schimbat rapid după instalarea Guvernului Ponta 1 şi defini