Fără să fi vorbit despre „Hochind” prea mult, tot am adunat 6 „epistole”, concluziile le vor trage alţii, adevărul este că multă lume pestriţă a adunat trupa, printre care şi-o pălălugă absolut exotică pentru cele vremuri care au însemnat începutul dezinhibării vulgului, păi se poa’, hai să concluzionăm de la început: io apreciam un muzician ca fiind cineva cu „carte” (obligatoriu Conservator) sau din familie cu preocupări, dar nu conjunctural, ceea ce deveniră cazul la „ei”, mai evident din anii ‘60. Vreau să zic, erai un umil lăptar (genul Norman Wisdom), aveai şi tu un vis (o vecină, un… vecin, hehe, să avansezi în societate), dar n-aveai mijloace? Star rock’n’roll! Easy Like a Sunday Morning, ar zice unii dotaţi muzical dacă s-ar fi gândit, cumva, să (se) compună o aşa melodie de succes, hehehehehe!
Cert este că, între 1971 până spre 1975, concertele Hawkwind începură a fi condimentate de o apariţie de-a dreptul excentrică (pălăluga de care am amintit), o pată de culoare la figurat, dar şi ceva-ceva la propriu, pentru că apărea pe scenă, văcsuită cu ceva ceruri diafane la caterincă (cât să acopere, sanchi, zona fofo): un „dulap” de muiere, de vreo 1,80-1,86 m (părerile sunt împărţite), foarte dezinhibată, cam „acidă” (ştiţi ce „acid”, acidul lisergic, mă rog, dietilamida acidului lisergic), ce, la nudu’ gol, pe sonorităţi tot atât de corozive (şi, să nu existe confuzii, corozive sunt şi bazele, dar noi suntem pe teritoriul Măriei Sale, Acidul Lisergic). Tipesa, dotatăăăăăăă, fără să le aibă cu dansul (ba unii ar fi zis că nici nu prea ştia să danseze, mă rog, nu dansa în ritm pe muzica „aia”), se tânguia din şolduri, burţi şi alte componente în mişcare spre uimirea/aprobarea lăba…, pardon, auditoriului masculin.
Dragii mei, aseară am aflat şi m-am gândit cât de serios pot să fiu în articolul de azi pentru că m-a afectat vestea: a murit prietenul An
