A început să cânte pe străzi, întinzând mâna trecătorilor, pentru a supravieţui. Era o fiinţă plăpândă, mică, slabă, ,,palidă, ciufulită, cu pulpele goale, înotînd într-o haină ruptă în coate, lungă până glezne”, după cum se autodescrie. Fetiţa unei cântăreţe ambulante şi a unui artist de circ, şi ei nişte sărmani, a fost crescută de bunica din partea tatălui, patroană de bordel. Un copil al Parisului, născut în 1915. A trăit sărăcia, i-a cunoscut până la identificare pe sărmanii periferiilor, s-a bătut pe burtă cu perdanţii, s-a lăsat măcinată de alcool şi de amoruri de-o noapte. A avut o fiică, dar a murit la numai câţiva ani, sfârşită de necruţătoarea meningită. Toate acestea au fost lăsate în urmă, transformate, exorcizate de o forţă cu mult mai puternică, iubirea paroxistică, cea care iartă totul, îndură totul, învingând totul.
Cum Dumnezeu lucrează şi prin oameni, nu doar prin îngeri, un om numit Louis Leplee a fost răscolit şi tulburat de vocea stranie şi puternică a fetiţei palide şi îndurerate care îşi striga destinul din răsputeri şi a luat-o de pe trotuar. A prezentat-o unui patron de cabaret, şi, de la prima sa reprezentaţie pe o scenă, în 1935, a devenit ,,la mome Piaf”.
În plin şi fermecător interbelic, pe cerul Franţei se ridica o stea. Se ridica dintr-o viaţă cumplită de mizerie şi decădere morală, dintr-o categorie socială ai cărei exponenţi erau vagabonzi, cerşetori, proxeneţi, traficanţi şi prostituate. Oameni condamnaţi la dezastru cărora ea, Edith Piaf le-a cântat tulburător suferinţele şi pe care nu i-a uitat niciodată. ,,Aceste cabarete, în care lumea se hrănea cu icre negre şi cu şampanie -nu-mi închipuiam că acolo se consuma altceva- aparţineau unui univers din care erau excluşi cei ca mine” scrie în cartea sa autobiografică.(Edith Piaf, ,,În vârtejul norocului”, Ed.Muzicală,1966)
Defăimări, iubiri pierdute ş