Numărul pacienţilor cu cancer este în creştere în întreaga lume şi reprezintă o imensă povară pentru pacienţi, familii şi societate. Diagnosticul de cancer constituie o provocare atât pentru persoana în cauză, cât şi pentru membrii familiei, pentru că implică o ameninţare pentru viaţă şi, inevitabil, antrenează o criză existenţială majoră. Din acest motiv, diagnosticul are şi un caracter intens stigmatizant. De-a lungul istoriei, atitudinea faţa de cancer a evoluat de la totala neajutorare şi pasivitate, întrucât până la începutul secolului trecut se punea semnul egal între cancer şi moarte, până la o atitudine activă şi de complexitate terapeutică în prezent.

Secolul XX a însemnat o revoluţie terapeutică, implicând utilizarea integrată a tratamentelor oncologice de tipul chimioterapiei, radioterapiei şi metodelor chirurgicale. În a doua jumătate a sa, se impune ca abordare distinctă componenta psihologică şi socială a cancerului, atât din punct de vedere al cauzelor intricate medicale, emoţionale şi comportamentale ale bolii, cât şi a unei atitudini terapeutice separate. Factorii psihologici - care, din câte ştim până în prezent, joacă un rol surprinzător de larg în susceptibilitatea individuală pentru cancer - au fost prea mult timp ignoraţi. Ei au o influenţă certă în cursul tratamentului, adaptării la boală şi, în unele moduri, încă nu total cunoscute, afectează rezultatul tratamentului.

Implementarea, în anii '70, a compartimentelor de psihiatrie de legatură în spitalele generale a avut un impact asupra îngrijirii pacienţilor cu cancer, prin oferta de consultaţii adresate personalului oncologic în managementul cazurilor dificile care aveau şi simptome psihiatrice.

Frecvent, pacienţii cu cancer dezvoltă stări de anxietate şi depresie ca o reacţie la diagnosticul de cancer, reacţii emoţionale la cursul bolii sau în legatură cu tratamentele onco