MIRCEA DINUTZ - (24 septembrie 1948 – 19 februarie 2013) „Nu mă obsedează posteritatea, nici nu cred prea mult în ea, dar îmi place să-mi imaginez că voi lăsa - în urma mea - un semn, oricât de modest. E tot ce îmi doresc”. Mircea Dinutz

Din 19 februarie 2013, Mircea Dinutz s-a mutat în posteritate. S-a dus la ceruri să le facă şi îngerilor o revistă, să le scrie despre scriitorii vrânceni şi nu numai, să le întocmească vreo „tabletă de duminică” sau măcar una „de toate zilele”, să le povestească „d’ale democraţiei” pământene ori să le alcătuiască nişte „anamneze necesare”. A lăsat aici, jos, sute de „semne” presărate prin numeroase reviste din întreaga ţară, prefeţe şi postfeţe, ediţii critice, opt cărţi de autor şi trei în colaborare – niciunuia dintre aceste „semne” neputându-i-se adăuga adjectivul „modest”. Doar lui însuşi: nu şi-a pus niciodată fotografia în revista pe care a dirijat-o, nu şi-a trecut niciodată numele pe copertă, nu a acaparat spaţiu tipografic mai mult decât oricare alt colaborator. Acum, neaşteptat şi nedrept, mai ales mult prea nedrept, facem o excepţie: vorbim despre Mircea Dinutz. Din nefericire, vorbim la timpul trecut!

„Critic literar sobru şi elegant, elevat în discursul său evaluator, prea puţin dispus a face anume concesii (rabat) în judecata sa, dar şi fără tentaţia unor exerciţii encomiastice gratuite” (Constantin Cubleşan), „unul dintre campionii anonimi ai bunului-simţ”, „onest şi discret”, „observator imparţial faţă de cărţi şi autori” (George Bălăiţă), „singuratic, timid, dar mândru, ferit de găşti literare şi parti-pris-uri colaterale” (Liviu Ioan Stoiciu), care „nu-şi trădează vocaţia, dar nici nu se lasă trişat de neaveniţi” şi „sesizează repede artificiul, improvizaţia” (Ionel Necula), „critic temperat, echilibrat, cu dreaptă măsură, onest şi obiectiv, cu ironie fină, subtilă” (Maria Niţu), care