Iată un sport în care publicul joacă meciurile turneului deodată cu învinşii şi învingătorii

Odată la cîţiva ani, public un articol despre snooker. De scris, îl scriu în gînd după fiecare mare turneu transmis de canalele Eurosport, dar cînd îl şi public, o fac cu un sentiment de conjurat care nu-şi cunoaşte confraţii. Ceva de genul unui strigăt de recunoaştere şi al unei chemări în necunoscut: Hei, noi ăştia, cu patima snooker-ului, oare cîţi sîntem, oare cîţi mai sîntem?! Că publicul de sală şi de televiziune al acestor turnee englezeşti, galeze şi chinezeşti (!!!) e foarte mare, îl confirmă chiar transmisiile insistente şi generoase ale Eurosportului. Cred că e mare şi la noi şi e de aşteptat să iasă la vedere, dacă am organiza o competiţie cu ştaif, care să dea clasamente şi să instituţionalizeze un climat de civilizaţie în spectacolul sportiv de referinţă.

Fiindcă lucrul acesta îl realizează jocul numit snooker, acreditează un complet de reguli şi relaţii, atît la biliardul aflat în lumina reflectoarelor, cît şi la publicul din semiîntuneric care te ţine mîndru că eşti şi tu unul de acolo.

Mîndru că poţi să te manifeşti ca un lord şi să simţi competiţia chiar mai intens ca la fotbal. Emoţia controlată cu un maximum de civism, iată un mod de a o înţelege şi a o trăi intens, mai intens, la jumătatea distanţei dintre o participare afectivă şi una directă, în locul de la masă al jucătorului agreat.

Snooker-ul e unul din foarte puţinele sporturi în care publicul trebuie să-i ştie legile la fel de bine ca jucătorii şi, ştiindu-le, să poată urmări jocul cu ochii şi cu mintea, ca şi cum ar mînui el tacul. Publicul poate anticipa fiecare lovitură, o poate trăi cu senzaţia că a intuit corect traseul, locul şi efectele bilei albe. La snooker, n-ai încotro, chiar trebuie să te pricepi, iar perfecţiunea e accesibilă. Poţi anticipa fiecare secvenţă a s