Prezenţă (prea) discretă în lumea literară a Sucevei, Maria-Elena Cuşnir a scris cîteva cărţi de poezie antologate într-o selecţie de autor în volumul Dincolo de oglindă şi un jurnal intim publicat într-o serie care începe cu Dialog cu umbra mea (2010) şi continuă, acum, cu Eu şi umbra mea (Editura Opera Magna, 2012), cărţi numite de autoarea însăşi “imaginea eului meu”.

Expresie a unei sensibilităţi apăsat (neo)romantice, jurnalul intim din Eu şi umbra mea, datat 13 mai 2010 - 15 septembrie 2011 e un text crud, ca o operaţie pe cord deschis, fără anestezie, cu bisturiul “de amăgit capcanele vieţii”, mînuit fără milă. În fond, jurnalul restituie imaginea femeii la 65 de ani şi, deopotrivă, a “umbrei” acesteia, care spun povestea primăverii în melancolia repetatelor amurguri la Vîrful Dealului - locul de identificare a fiinţei, avînd valoarea unui topos - şi a plimbărilor pe străzile Sucevei, în notaţii, adesea, seci, proiective (“Sărut umbra celor dinaintea mea. Rădăcinile nu se pot uita. E trist în amurg. Criza a lovit dureros lumea celor mulţi. Decepţii. Dezgust”, scrie prozatoarea la 29 mai 2010), dar şi în ample descrieri ale lăuntrului, introspective pentru că, iată, jurnalul Mariei-Elena Cuşnir se scrie cu ochiul şi cu sufletul: “Plouă mărunt. A fost o primăvară ploioasă şi rece. Pe placul meu. Nu-mi plac căldurile. Nici frigul nu-mi prieşte. Bătrîneţea! Cea umilitoare. Lupt cu imoralitatea care te condamnă morţii. Lupt cu acest adversar nevăzut nu pentru că vreau să mai trăiesc, ci pentru că în fiecare zi îmi construiesc o nouă realitate. Rînd pe rînd s-au suprimat percepţii, simţuri, reprezentări ale verticalităţii de odinioară. Ochiul şi sufletul au rămas. Ochiul surprinde aceeaşi lumină, acelaşi spectacol diurn, bucuria sufletească a rămas aceeaşi cînd privesc un vitraliu de catedrală sau un tablou de Klimt sau cînd acordurile muzicii lui Paganin