O parte din nostalgia legată de Nicolae Ceauşescu are o componentă încă extrem de actuală: modul în care regimul comunist ştia să disciplineze comunitatea ţiganilor (rromilor, după cum mi-a explicat un prieten că este politically correct să scriu). O nostalgie care încă face pui nu numai printre români, ci şi printre europenii confruntaţi cu o migraţie extrem de vizibilă a noilor cetăţeni europeni.

Nu cred că există oraş în Europa în care să nu întâlnim în centru cerşetori care cer câţiva eurocenţi într-o franceză/germană/engleză stâlcită, urmând să te bodogăne în română sau romani dacă treci nepăsător. Ar trebui să fim prea ipocriţi ca să nu recunoaştem sentimentul de jenă care ne-a încercat atunci când românii au fost identificaţi cu rromii, cum evităm să vorbim româneşte atunci când trecem pe lângă un concetăţean de acest tip.

Bănuiesc că aşa a simţit şi Victor Ponta când a fost nevoit să răspundă, în calitate de prim-ministru, la o sumedenie de întrebări venite din partea presei, dar şi a omologului său referitoare la rezolvarea prezenţei rromilor pe teritoriul francez. Reacţia lui Victor Ponta a fost uşor pe dinafara subiectului, promisiunea repatrierii neavând acoperire legală, pentru că doar nu degeaba îi momesc francezii pe rromi cu sute de euro ca să se întoarcă în ţară în loc să-i expulzeze. Iar ideea cu angajarea lor în fabrici din România te face, ca român, să bufneşti în râs. Care fabrici, domnule prim-ministru? ar fi trebuit să-l întrebe ziaristul francez, pentru că atunci ar fi obţinut o lungă tăcere. În plus realitatea românească ne demonstrează de fiecare dată altceva. Şi o să vă dau un singur exemplu, pe care l-am găsit în presă, numai bun să înţeleagă şi Victor Ponta!

În comuna Grajduri din judeţul Brăila, cu ajutorul a 50.000 de euro, bani europeni, a fost construită o fabrică de pâine în care urmau să fie angajaţi nouă rromi, din c