Ţârâitul telefonului mi-a întrerupt meditaţia. Era Sarah care voia să ştie cum a fost la întâlnirea cu Valy, aşa că îi relatez foarte pe scurt. Răspunsul ei mă contrariază:
- Da, mi s-a părut de la început că ceva nu este tocmai în regulă. Cu mustaţa aia arată ca o vedetă porno din anii ‘80.
- Dă-mi voie să-ţi amintesc că tu ai fost aceea care m-a aruncat în braţele lui.
- Nu chiar. Mi-ai cerut un sfat şi eu ţi l-am dat. Te-am pus să faci ce-aş fi făcut eu.
- Tu ai fi acceptat să te întâlneşti cu el?
- Da, cel puţin din curiozitate.
Nu cred că Sarah era sinceră în această privinţă. Adică nu cred că e genul care acceptă invitaţia primului venit. Lui Daniel i s-au aprins călcâiele de multă vreme pentru ea, iar Sarah ştie. Ar fi trebuit să fie oarbă şi surdă să nu-şi fi dat seama. Şi totuşi nu face niciun gest. Oare de ce? Şi de ce m-a împins tocmai pe mine spre o relaţie cu zero şanse de reuşită? Par chiar atât de disperată sau a vrut să-şi confirme teoria conform căreia trebuie să-ţi asculţi intuiţia şi că prima impresie contează. Ca să fiu sinceră, cu s-au fără ajutorul lui Sarah m-am pus într-o situaţie destul de ciudată, acceptând să mă întâlnesc cu un tip total antipatic în speranţa vagă că s-ar putea să găsim o cale de a ne simţi să zicem, confortabil, împreună. Oricum nu pot arunca toată vina pe proasta inspiraţie a prietenei mele. Puteam refuza să mă întâlnesc cu Valy, dar n-am făcut-o. Eu sunt de vină. La mine e problema. E clar. Stabilim cu Sarah să ne vedem pe Lipscani şi să dezbatem chestiunea cu Valy şi cu viaţa mea sentimentală ratată, aşa că îmi pun o bluziţă drăguţă, nişte jeanşi destul de strâmţi şi pantofi cu toc. Arăt promiţător pentru o persoană cu probleme în amor. Nu mă machiez decât foarte discret – probabil voi plânge, simt asta.
Ne întâlnim la White Horse şi ne comandăm două cocktailuri. Nu ştiu
