Graniţele naţionaliste ale Uniunii Europene mi s-au relevat – a câta oară? – după ce  un bun prieten, medic şi cercetător, a participat la un congres internaţional, găzduit de  un important centru universitar  din Italia. Ca orice român dornic de turism cultural, omul a preferat să călătorească în automobilul propriu, spre a avea “independenţă”. Faptul era firesc, întrucât rutele “cizmei” sunt presărate cu nostalgiile celui care simte că “ de la Râm” se trage, la care se adaugă, inevitabil,  fiorul întâlnirii “esticului” cu operele arhitecturii si artelor plastice, ştiute de prin cărţi.

Cum  în paşaport şi pe automobilul său nu scria "om de ştiinţă", dar scria într-un fel adecvat "Romania",  omul a avut de pătimit caznele şi şicanele "firesc” a fi făcute oricărui român, de către cetăţenii de prim rang ai UE. Explicaţia – primită chiar prin viu grai de la un astfel de cetăţean cu berea-n mână -, a fost simplă: în patria lui Dante, o crimă cu iz de ţigan român îşi păstrase prospeţimea în memoria colectivă, în ciuda timpului scurs de la abominabilul fapt.

Începând cu benzinarii şi chelnerii şi terminând cu vânzătorii din magazine şi recepţionerii hotelurilor, toţi s-au simţit datori să o răzbune pe Giovanna Reggiani, ucisă de rromul Mailat. Memoria colectivă înmagazinase, pe bună dreptate, nu numai crime ci şi găinării cu acelaşi iz, drept care, prin  pravălii omul de ştiinţă era urmărit îndeaproape spre a nu fura ceva, în restaurante nimeni nu îi lua comanda, iar la hoteluri, brusc, toate camerele deveneau "ocupate". 

Le-a răbdat pe toate, ca unul care este "deasupra lucrurilor", convins că, odată ajuns  la congresul medical şi între cospiritualii lui Hipocrate, relele vor înceta căci "ştiinţa nu are graniţe". Graniţe de netrecut au avut însă minţile participanţilor  la reuniune: au ieşit ostentativ din sală la comunicările tuturor româ