Privite comparativ, cele două prestații europene ale echipelor românești au ceva trăsături comune – în primul rând, dorința aprigă de victorie. Și CFR Cluj, și Steaua porneau cu același handicap, calificarea era la fel de jinduită, adversarii la fel de incomozi. Numai că Steaua a avut în plus dramul de nebunie al credinței în șubrezirea imposibilului – genul acela de încredere oarbă care l-a adus și pe Columb până pe țărmurile Americii. Echipele de mercenari (cazul CFR-ului) știu să joace cu ambiție, cu onest profesionalism, să „pună osul”, dar dimensiunea sufletească a angajării lipsindu-le, n-au cum beneficia de efectele drogului mobilizării afective.

Steaua a crezut cu încăpățânare obstinată în... steaua ei, în vreme ce clujenii au jucat mai degrabă la alibi: n-ai ce să le reproșezi, numai că operația a reușit, iar pacientul... a răposat. Păreau copleșiți de firma adversarului, în vreme ce alte echipe din estul și centrul continentului, mai puțin timorate și mai consistent garnisite cu fotbaliști autohtoni, au izbutit rezultate de senzație în fața „granzilor” hărăziți de sorți.

Pe parcursul meciului de la Cluj, comentatorul a subliniat de mai multe ori valoarea clubului Internazionale, argumentând și cu victoria din 1964, cu 1-0, asupra lui Dinamo, la București, dar uitând să menționeze că acela era returul: în tur, la 11 noiembrie, Inter administra dinamoviștilor un extrem de umilitor 6-0. Și chiar nu știu de ce nu s-a spus o vorbuliță despre înfrângerea aceluiași Inter, cu un an mai târziu (2-1 – goluri Peiro, Frățilă, Hajdu), urmată de eliminarea nedreaptă din retur pe același nefast San Siro. De unde se vede că, totuși, Inter nu-i chiar imbatabilă și, cum la vremea aceea am transmis la radio atât meciul de la București, cât și cel de la Milano, profit de împrejurare pentru a-mi aminti câteva din întâmplările petrecute în preajma gazonului