In criza, companiile si debitorii in general au avut ocazia sa observe ca sistemul bancar este un jucator economic doar in vremurile bune, care se inchide pe timp de recesiune.
Analogia cu umbrela pe care bancile ti-o retrag atunci cand te prinde ploaia s-a dovedit corecta.
Sistemul bancar european, prezent si in Romania prin jucatori regionali si globali, s-a caracterizat in ultimii 4 ani printr-un decalaj de actiune in economia reala, manifestat printr-o inertie inflexibila, reactie incetinita si de noul normal economic.
Azi, sistemul bancar, prea mare pentru a fi lasat sa cada, este sustinut de o economie pe care nu o intelege si la care inca nu s-a adaptat.
Multe banci inca spera ca prezentul e doar o etapa inconfortabila in reintoarcerea spre vremurile recent-apuse si ca o perioada de crestere este inevitabila si gata-gata sa reinceapa.
Practic, aceste banci sunt inca in starea de negare. Dar cum s-a ajuns aici?
Sistemul bancar actiona primordial ca instrument de compensare intre entitatile economice, de unde a rezultat si importanta sa sistemica. Ca o consecinta, bancile au devenit in timp si un instrument clasic, credibil, de depozitare-creditare: cu banii celor care economiseau erau imprumutati cei care aveau nevoie de capital.
Modelul era corelat si prezenta putine riscuri, pe care sistemul le putea absorbi fara probleme majore. Cand cineva a avut ideea ca bancile sa crediteze statele, sistemul a devenit aparent ideal: teoria spunea ca niciun stat nu putea da faliment si putea fi creditat oricat.
Banci nenumarate au plasat capitalurile proprii si sumele deponentilor in bonduri suverane transnationale, bazandu-se pe rascumpararea lor la termen, fara riscuri.
Intre timp, functia clasica de depozitar a sistemului si-a pierdut atractivitatea, dovada fiind
