Indignat şi contrariat de furtul „Rugăciunea” a marelui sculptor Constantin Brâncuşi din Cimitirul „Dumbrava” din Buzău scriam în luna mai a anului 1995 în ziarul „Vremea” al lui Adrian Păunescu un vehement articol intitulat „Oraşul cu statui furate”.

Nu-mi puteam explica cum de au reuşit nişte netrebnici să dea „lovitura” în cel mai mare cimitir al urbei, situat în inima oaşului fără ca poliţia sau administraţia cimitirului să nu se îngrijească de paza valorilor spirituale ale Buzăului. Reproducem acum acest acuzator articol publicat cu circa 18 ani în urmă. De unde aveam să ştiu că peste puţin timp hoţii de artă vor da din nou lovitura la Buzău!

** *

Războiul lăsase la Buzău, ca-n majoritatea oraşelor ţării, doar zgură şi urât. Copilul ce eram, cu pantalonii scurţi şi părul vâlvoi, privea cu uimire la turnul cu ceas al Palatului Comunal, mândria urbei, amputat de o lovitură de tun! Zăcea tăcut, la picioarele mele ca un zeu învins de furia oarbă şi neîndurătoare a lui Marte. Ţiganii din Simileasca, vestitul cartier de „culoare” al Buzăului, strângeau tabla de prin dărâmăturile palatului şi o vindeau apoi unui negustor de sicrie, pe nume Mitică Coşciugaru. Imaginea Palatului Comunal devastat de obuze, de ruşi şi ţigani, cu valori de artă distruse ori furate, el însuşi o bijuterie arhitectonică, m-a urmărit toată viaţa. Chiar după ce, în anii comunismului, el şi-a recăpătat, oarecum, ţinuta şi funcţiile primordiale. Oraşul s-a extins tot mai mult, tăvălugul sistematizării trecând, din nefericire, şi peste grădinile de zarzavat ale sârbilor, renumiţii legumicultori ai urbei. Odată cu oraşul a renăscut şi „Crângul” cu stejarii săi falnici ce-şi revendică obârşia din vestitul codru al Vlăsiei şi pe aleile căruia şi-au purtat paşii Ion Andreescu, Gheorghe Tatarescu, Nae Leonard, I.L. Caragiale, Urmuz, Hortensia Papadat-Bengescu, Vasile