Nu credeam că o să vină şi momentul acesta, dar iată că a venit. Am ajuns să-i iau apărarea lui Mihail Neamţu, după o lungă perioadă în care criticile la adresa lui m-au făcut să-mi pierd şi câţiva amici virtuali de pe Facebook (bine, recunosc, asta nu e aşa de grav, dar merita menţionat, de dragul unei cronologii corecte). Omul e de cele mai multe ori de un penibil cumplit, lăsând o puternică senzaţie că tot ce face şi spune e artificial, sforţat. Dar, dincolo de antipatia pe care mi-o stârneşte, găsesc de cuviinţă să-i iau apărarea în acest moment, când se „bucură” de o neaşteptată atenţie negativă. De fapt, e mult spus „a lua apărarea”. Dacă e să fim scrupuloşi, ceea ce intenţionez să fac aici e mai degrabă o critică a criticii. Greu de priceput cum un personaj obscur, ca Mihail Neamţu, poate stârni atât de multe reacţii. Dar, totuşi, o face. Ba chiar stârneşte reacţii pline de pasiune, semn că până şi editorialiştii (nu doar cei care scriu ştiri) se desfată în irelevant. Aşadar, trecând la subiect, Mihail Neamţu a scris un articol pe blogul său găzduit de Adevărul.ro. Institulat „Revolta împotriva naturii (sau păcatul împotriva firii)”, articolul face apologia valorilor tradiţionale, proclamă dreptatea consevatorismului, invocând unele încercări heirupiste de schimbare a realităţii şi condamnând „progresismul liberalismului de stânga”. E drept, Mihail Neamţu zice toate acestea într-un stil alambicat, destul de greu de urmărit. Au urmat câteva reacţii cel puţin disproporţionate, dintre care două chiar aici (sau trei, dacă punem la socoteală şi cele două fraze scrise despre subiect de Costi Rogozanu): „Revolta lui Mihail Neamţu ȋmpotriva naturii şi firii teoriei politice”, de Andrei Panţu, şi „Să nu ne plângem de Mihail Neamțu. Revolta naturală a usturoiului”, de Mihai Goţiu. Acesta din urmă spune un singur lucru: Mihail Neamţu e prost, s-a văzut asta cu ocazia ust