Pornind de la observaţia că Noul Cod civil (intrat în vigoare în data de 1 octombrie 2011) invită, practic, părţile la a declanşa procese pentru orice tip de neînţelegere, ba chiar pentru completarea raporturilor lor juridice, voi face observaţia că şi analiza - sinoptică - a Noului Cod de procedură civilă ne relevă aceeaşi tendinţă de juridicizare. Faptul că se trimite, în relaţiile dintre profesionişti, la conciliere directă sau faptul că se fac dese referiri la mediere, ca alternativă la proces, nu schimbă această impresie, întrucât noile coduri conţin în exces trimiteri la "instanţa competentă" pentru orice situaţie care ar putea releva un impas legal. În plus, Noul Cod de procedură civilă exacerbează rolul juristului în proces. Recursurile nu mai sunt valabile decât dacă sunt formulate şi susţinute de jurişti. Fiind de acord că recursul, în Noul Cod, devine un dialog între specialiştii dreptului. Şedinţele publice devin excepţia, din moment ce, în fond, cercetarea procesului se desfăşoară în camera de consiliu, iar procesele de mică anvergură se soluţionează, la cererea părţilor, doar pe baza înscrisurilor de la dosar, fără a fi necesare dezbateri. Aşadar, părţile, ele însele, şi publicul, deopotrivă, sunt ţinuţi "la distanţă".

Tendinţele manifeste în jurisprudenţa noastră, începând cu Cauza Beian c. Româ­ niei din decembrie 2007 (ridicarea la rangul de normă de drept a precedentului judiciar şi refuzul aplicării legii interne pe motiv de contrarietate a legii interne cu dreptul Uniunii Europene sau cu drepturile omului), amplifică fenomenul de juridicizare. În ultimii ani, când s-a constatat că legea română era contrară dreptului Uniunii Europene sau contrară CEDO, judecătorul intern a înlăturat-o de la aplicare (art. 3 şi 4 NCPC). Cu toate acestea, nimeni nu acceptă încă să aplice direct şi voluntar aceste concepte juridice şi să li se conformeze. E nev