Într-o atmosferă caldă, tovărăşească, dar încărcată de vibraţie patriotică, neasemuitul, unicul şi irepetabilul cârmaci Crin Antonescu, cel mai iubit fiu al poporului de asistaţi, puturoşi, flecari şi ţepari care constituie o însemnată parte a populaţiei României, a fost reales în fruntea Partidului. Scriu Partid cu „P” mare pentru că abia acum, după aproape un secol şi jumătate de existenţă, PNL a devenit un adevărat partid. Un partid în care disidenţii sunt striviţi fără milă, deviaţioniştii marginalizaţi fără ezitare şi în care nu există decât o singură voinţă, un singur cap şi un singur Fuhrer. Un partid pe care până şi răposatul PCR ar fi fost gelos, căci nu găseai la comunişti câţi turnători, securişti şi oportunişti găseşti astăzi la liberali.

Copleşit de uralele şi ovaţiile adulatorilor care dorm cu poza lui sub pernă (cică imaginea ar avea calităţi soporifice şi ar face minuni în bufeurile de menopauză şi în insomniile cronice!), Crin Antonescu a ţinut un discurs plin de bla-bla-uri şi clişee, cu patria, famelia lui cea mare, şi Partidul, famelia lui cea mică. Dar cel mai gustat moment al serii a fost discursul lui Sir Graham Watson, membru al unui partid tovărăşesc prieten din Albion şi personaj care a văzut comunismul doar în poze. Gândindu-se, probabil, la crăpelniţa de după Congres, englezul a vorbit exclusiv în termeni culinari, apreciind totuşi că România poate să le ofere străinilor şi ceva mai bun decât Chardonnay şi ciorbă.

Sigur că le poate oferi şi ceva mai bun, Sir, da’ ai greşit matale Congresul! Dacă voiai ceva mai bun, mai proaspăt şi mai fără calorii, la PSD trebuia să te duci, că tinerele pesedizde ale lui Robert Negoiţă te-ar fi aşteptat nu doar cu braţele, ci şi cu picioarele deschise! Dar, dincolo de bunătăţi şi de bunăciuni, o altă frază folosită de englez a făcut deliciul sălii: „Putem să-l învingem pe Băsescu, putem să-i