Din polemica dintre dl. Andrei Pleşu şi dl. Andrei Marga apare evident ca trăim simultan în cel puţin două Românii. Suntem in ceea ce se numeşte "schizofrenie culturală", intre "vrajă" şi "desvrăjire", într-o criză a alegerilor morale în dialogul cu Celălalt, a absenţei comuniunii în comunitate. E nevoie de "mama Omida" ? Dincolo de “tabere“ şi ironiile maligne la adresa celor doi, beligeranţii sunt intelectuali de marcă ai României, in linia a ceea ce Lepenies defineşte “intelectualul european“, ca “sfinţi fără nimb“. Cei care le-am fost studenţi sau le-am citit cărţile, ştim că ambii merită din plin toată consideraţia şi că a reduce disputa la nivelul ringului de box sau meciul Steaua-Rapid este nu doar o reducţie grosolană, ci şi o neobrăzare, o “ţigănie“(ca anarhie, opusă nesupunerii civice organizate - in opinia mea). În fapt, dl. Andrei Pleşu vede “mântuirea/”ieşirea din robie“ a cetatenilor români ca pe o repliere a responsabilităţii personale, ca “societate civilă“, iar dl. Andrei Marga, ca pe o repliere a responsabilităţii colective, ca “politică de stat“. Ca în snoava cu califul, amandoi au dreptate, ba chiar şi eu, care mă îndoiesc, cartezian, de ambele perspective. Am înţeles asta zilele trecute, cand peroram despre “a doua abolire“ a rromilor, ca Dezrobire a sufletelor/inimilor şi nouă miză pe raţiune şi proiect existential, ca metanoia. Audienţa din sala prefecturii din Iaşi, cvasi-plină, era formată majoritar din elevi şi studenţi plictisiţi, aduşi cam cu arcanul de părinţi şi cadre didactice, gata să aplaude, ca să se termine mai repede. Deşi era o zi semnificativă, stipulată şi prin Legea 28/2011 privind comemorarea abolirii robiei rromilor din România, nici ţipenie de reprezentanţi ai Puterii locale, eram “noi de noi“, in “ţigăniile“ noastre. Nu cred că in “ţărăniile“ româneşti e altfel. Lipseşte acel ceva care să umple golul din sufletele oamenil