În mod paradoxal, ecranizarea musicalului „Mizerabilii“ reuşeşte, deşi într-o convenţie artificială, să emoţioneze mai mult decât o recitire a poveştii originale.

Trebuie spus, în primul rând, că „Mizerabilii“ / „Les Misérables“, varianta 2012, este nu atât ecranizarea celebrului roman publicat de Victor Hugo în 1862, cât cea a musicalului omonim, de mare succes în întreaga lume, cu o carieră de câteva decenii. Era, prin urmare, momentul pentru transpunerea lui pe marele ecran, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte titluri de acest tip. În mod ciudat, „Les Misérables“ 2012 devine cea mai bună ecranizare a romanului lui Victor Hugo, de fapt fiind şi singura reuşită. Trebuie spus că numeroasele ecranizări după „Mizerabilii“ nu prea au ieşit, în primul rând din cauza complexităţii materialului, prea stufos pentru o transpunere coerentă. În orice caz, nu avem niciun film cu adevărat de referinţă printre ele. După legile musicalului Coerenţa acestei ecranizări este dată în primul rând de faptul că beneficiază de scenariul preexistent al musicalului. Acesta nu numai că a produs o selecţie unitară pentru a sluji necesităţile dramaturgice ale unui spectacol, dar şi potenţează fiecare moment conform legilor interne ale musicalului. Astfel, ceea ce într-un film să-i zicem realist era o înşiruire fugitivă de evenimente, mai mult sau mai puţin bine redate, aici îşi capătă adevărata valoare, iar fiecare moment este stors din punct de vedere emoţional până la ultimele consecinţe. Principalul motiv pentru care acest film emoţionează atât de mult este lucrul căruia, într-un mod simplist, îi putem spune „puterea muzicii“ – magia, vraja sa. Nu contează că muzica, deşi excelentă, nu ajunge până la inventivitatea celebrelor musicaluri ale cuplului Rice & Lloyd Webber. Se ştie că lucruri banale, clişeizate prin exces sau chiar stupide, odată puse pe muzică, reuşesc să sensibilizeze î