Un răspuns la schimbarea de paradigmă propusă de Victor Ponta: tema romilor, de la abordarea tradiţională „nu-i problema noastră” la dilema „ce-i de făcut”

În România abordarea politică a temei romilor se traduce în dezbateri şi discursuri publice precum şi iniţiativele pentru romi care suferă de amatorism, ură sau prostie. Pentru că am petrecut ceva timp în administraţia românească centrală ştiu că pentru acest subiect există în discursul instituţiilor trei mari repere:

1. Mereu e nevoie de punctaje defensive pentru reuniuni internaţionale sau discuţii bilaterale

2. Placa tocită, cu aceleaşi două texte servite partenerilor străini: a) avem locuri speciale pentru romi în licee şi universităţi şi b) avem politica mediatorilor şcolari şi sanitari.

3. Avem o agenţie naţională şi o strategie pentru romi (aceeaşi de mulţi ani, din care nu facem mai nimic şi care rămâne pe hârtie).

Aceste politici publice - altfel de apreciat - sunt produsele anilor ’90. De atunci nimic nou deşi anii şi guvernele au tot trecut.

Cauza acestei situaţii este că de obicei nu avem la vârful politicii româneşti oameni care să se priceapă sau care să aibă curajul de a-şi asuma abordarea unei teme considerată nepopulară. Este relevant ce remarca Agenţia France-Presse - că tema romilor a lipsit din dezbaterile campaniilor electorale din 2012 deşi a fost prezentă în Europa. Rareori miniştrii sau prim-miniştrii abordează constructiv subiectul ce facem pentru incluziunea romilor iar când o fac, este fie în contextul presiunilor externe fie în situaţii critice. Singura excepţie de până acum este Adrian Năstase care în 2007, scriind primului ministru Tăriceanu, dovedeşte cea mai temeinică înţelegere a problematicii.

Ultima abordare a temei s-a petrecut joi, când premierul Victor Ponta a răspuns în Les Echos întrebării despre dosarul romilor care presează relaţii