Peste drum de Dumnezeu, acolo unde moartea e veselă, iar pământul râde la soare cu cruci vopsite în toate culorile curcubeului, se află Țara Maramureșului. Din această țară tot coboară de vreo 65 de ani spre lume unul dintre nepoții lui Stan Ioan Pătraș, cel ce a învățat moartea să vorbească în versuri, iar versurile le-a adunat într-o carte cu pagini de lemn și coperți de pământ numită Săpânța. Uimitor este faptul că în ciuda anilor mulți de când s-a despărțit de locul nașterii sale, omul acesta n-a plecat deloc de acasă. E acolo împreună cu toate vârstele prin care a trecut. Îl cheamă Gheorghe Turda în viața cea de toate zilele. Își povestește sufletul prin cântec. Așa a și venit pe lume, cântând. I-au fost jucării în copilărie crucile vesele ale cimitirului de peste drum. Poate că d-asta Gheorghe Turda e vesel și atunci când e trist. 

După pui de moroșan/ Să nu dai cu bolovan/ Că dacă l-ai nimeri/ Vai de capul tău a hi! spune chiar dumnealui într-un cântec, numai că eu știu că  s-au azvârlit înspre el însuși bolovani cu nemiluita, a făcut-o însăși viața, fără să pățească nimic. Gheorghe Turda nu s-a supărat niciodată pe ea, dimpotrivă, a iubit-o cu și mai multă înverșunare parcă. Tot așa și cu oamenii, căci s-au găsit și printre ei aruncători cu piatra destui, dar puiul de moroșan de la Săpânța le-a răspuns de fiecare dată cu dragoste. Acesta și este defectul său cel mai mare, e îndrăgostit iremediabil de oameni și viață. Așa se și explică de ce încearcă să nu-și arate tristețile, ascunzându-le în spatele veseliei. Ar fi trist ca ele să nu existe! Ar însemna ca cimitirul vesel din Săpânța să-și piardă rădăcinile, începând să umble anapoda prin lume. Ar pleca atunci și cântecele lui Gheorghe Turda de acasă. Ele călătoresc fără oprire,  pretutindeni, dar de plecat, nu pleacă niciodată. La fel se întâmplă și cu omul ce le însoțește în călătorii. Coboară, t