de Gh. DOBRIN
24 februarie 2013 23:50
5 vizualizari
A-A+ * Suntem în săptămâna a 33-a după Rusalii. Mântuitorul rosteşte Pilda vameşului şi a fariseului (Lc 18, 10-14) pentru "unii care credeau că sunt drepţi şi dispreţuiau pe alţii".
În pildă, se spune că doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, care făcea parte din elita spirituală a vremii, bun cunoscător al legii lui Dumnezeu, nu vine să se roage mânat de o trebuinţă lăuntrică, ci din dorinţa de a fi văzut şi lăudat de oameni pentru faptele sale bune, dar care îşi pierd valoarea mântuitoare, fiind izvorâte din mândrie unită cu dispreţ absolut faţă de alţii.
Acest dispreţ este oglindit chiar în cuvintele cu care se roagă: "Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi, oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca acest vameş...".
În contradicţie totală cu el se află vameşul, om împovărat de păcate, dispreţuit ca şi Zaheu de conaţionali, simbol al păcătoşeniei. Acesta vine la templu să se roage mânat de frământările conştiinţei, întrucât ştia că L-a supărat pe Dumnezeu cu faptele sale. De aceea, rugăciunea lui este un suspin izvorât dintr-o inimă plină de căinţă: "Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului".
Iar în finalul parabolei, Mântuitorul rosteşte sentinţa, după care vameşul cel păcătos, dar cu inima smerită "s-a întors mai îndreptat la casa sa" decât fariseul, deoarece "oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel se se smereşte pe sine se va înălţa".
Observăm cum acest vameş dintr-un om păcătos prin puterea rugăciunii lui sincere şi pline de căinţă devine fără să ştie un model de pocăinţă peste veacuri. El nu era mulţumit de starea morală în care se afla, iar strigătul său către Dumnezeu denotă povara păcatelor care îl apăsau. Cu toate acestea, el îşi pune toată nădejdea în mila lui Dumnezeu, care îl poate elib
