Finala europeană a Eurovision e un concurs etnogeopolitic. Țări precum România nu au și nu vor avea nicio șansă de a câștiga Eurovision-ul, câtă vreme sistemul de notare se va menține. Ne-am putea prezenta cu o piesă care, ulterior concursului, să ajungă nr. 1 în top-urile din întreaga lume, că mai sus de locul doi, în seara „magică”, nu am urca. Rațiunea participării la o asemenea competiție în care nu ai sorți de izbândă ține de masochism și de promovare. Masochism pentru noi, ca națiune și promovare pentru soliștii care ne reprezintă.
Eurovisionul autohton e o altă afacere. Până acum, prevalau cumetriile din lumea muzicală. Acestea au făcut ca, arareori, preferințele publicului să se potrivească cu decizia finală. Cine își mai aduce aminte de melodia Didei Drăgan, care a fost prima reprezentantă a României la finala Eurovision, după 1989? În schimb, „Say something”, a lui Laurențiu Cazan („bătută” de melodia Didei Drăgan), este și acum, la peste două decenii (!) powerplay la unele posturi radio.
Efectul acestei șmenozeli a fost degradarea show-ului până la manelism. Piesa câștigătoare de anul trecut a fost chiar o manea, compoziție a lui Costi Ioniță. O manea-hit la multe posturi de radio și plăcută de mulți anti-maneliști păcăliți de instrumentația piesei, dar tot manea.
Acum, avem, în fine, o schimbare. Dacă politicul nu și-a băgat coada, în trecut, în jurizare, a sosit momentul cuceririi acestui nou teritoriu al spațiului public. Eurovision rămâne un show popular, cu audiență, așa că ignorarea lui de către politicieni este o eroare (nu-i așa?).
Bun, nici în anii precedenți nu a fost ignorat concursul în totalitate. Pentru Luminița Anghel, care acum are șanse mari de a câștiga, cu piesa „Unique”, locul trei la Eurovision-ul din 2005 a fost o platformă de lansare în prim planul scenei politice. A contracandidat-o (
