De la speranta a Frantei la cea mai buna junioara a Romaniei. De la locul 20 la FOTE la locul 48 la Mondialele de Juniori. Un drum cu lacrimi, cu bucurii, cu dureri, cu cheltuieli.
A plans. A plans mult, era singura, iar vocea mamei n-a reusit s-o consoleze. La urmatorul concurs a plans iar. “Mama, ma bat toate! Dar toate! Si cele care erau mult in urma mea. Nu stiu ce sa mai fac.” De partea cealalta a telefonului, mama ofta la unison. “Nu stiu ce sa mai fac.”
E greu sa te stii nu cea mai buna, dar suficient de buna incat sa-ti intreci o mare parte a fostelor si actualelor partenere de antrenament, si brusc sa te trezesti infranta zilnic. Si nu acolo la cateva sutimi, zecimi, sau hai, o secunda, doua. Ci cinci secunde! Increderea scade, crezand ca nu faci ceva bine incerci sa schimbi, schimbarea aduce rezultate mai slabe si de aici pana la un blocaj mental nu mai e mult.
[...]Ca sa-i stearga lacrimile, mama – ca de-aia e mama, sa i se franga inima de fiecare data cand altii ii fac copilul sa planga – a facut rost de schiuri din modelul vechi. Contra cost, desigur. Concursuri noi, rezultate bune! Printre ele si un podium, asa, pentru ridicat moralul.
Optimista si cu perechea noua de schiuri vechi in bagaj, Ania Caill a venit in Romania la FOTE. A terminat pe locul 20, de departe cel mai bun rezultat la un concurs atat de valoros de la Edit Miklos incoace.
Din Poiana a zburat in Quebec, la Mondialele de Juniori. Unde e atat de praslea incat mai are dreptul sa participe la ele si in urmatorii trei ani.
[...] 7 ore decalaj de fus orar. Din fericire nu are probleme cu somnul. “Ania e un pisoi. Daca e intuneric afara doarme, daca e lumina se trezeste“, povestea mama ei la o zi dupa sosire. “Am ajuns la ora 3 dimineata la hotel si la 9 facea deja recunoasterea pe partia de urias. Dupa ce calatorisem 22 ore! Acum e obosita, dar dupa o noap
