Acordarea libertăţii religioase unei alte credinţe decât cea oficială a unui stat, a cunoscut în decursul istoriei, perioade pline de convulsii sociale.
Henric al IV-lea care a domnit în perioada 1589-1610, prin promulgarea Edictului din Nantes în 1598, dă primul act din istoria Europei apusene care permitea libertatea religioasă pentru persoanele care îmbraţişaseră altă formă de credinţă faţă de cea oficială a statului.
Acest act a survenit pe fondul conflictului dintre protestanţi (hughenoţi) şi catolici. Confruntarea dintre ei a degenerat în razboaie cu caracter religios în perioada anilor 1562-1594. Criza s-a acutizat în noaptea din 23 spre 24 august 1572 când au fost masacraţi 30 000 de hughenoţi la Paris şi în ţară.
Anterior emiterii acestui act, suveranii Franţei, Filip al IV-lea, Ludovic al XI-lea, Francisc I, transformaseră biserica catolică, cu caracter universal, într-o adevarată instituţie de stat capabilă să sprijine monarhia absolută. Opoziţia faţă de absolutism şi faţă de religia catolică, singura formă de religie acceptată de regalitate, a îmbracat haina religioasă a luptei dintre hughenoţi şi catolici. Intoleranţa bisericii catolice faţă de credinţă a generat erezii teologice.
Profesorul Lefevre d’Etaples de la Universitatea din Paris, în al doilea deceniu al secolului al XVI-lea a formulat ideile de baza ale protestantismului, ca autoritate exclusivă a Bibliei şi mântuirea prin credinţă. În contradicţie vădită cu principiile bisericii catolice, protestanţii au solicitat studierea textelor originale ale operelor cu caracter religios, deviza lor fiind concentrată în expresia „ad fontes” („la izvoare”). Prin cercetarea facută de ei s-a ajuns la concluzia că textul latin oficial al Bibliei, zis Vulgata, datorită Sfântului Ieronim (din secolul al IV-lea), conţine erori de traducere, pe care se bazau o parte din dogmele religiei ca
