Admiraţia este un exerciţiu sănătos de modestie, care îi permite omului să se evalueze pe sine în raport cu subiectul admirat şi să recunoască faptul că se află într-o poziţie de inferioritate faţă de ceea ce admiră. Aceasta când ne referim la admiraţia faţă de fiinţe şi natură, pentru că atunci când ţinta admiraţiei este un obiect este vorba mai mult de dorinţa de a poseda acel obiect, fie că este o maşină, un telefon mobil, o mobilă, fie o locuinţă.

Dar, în general, admirăm obiectele pe care nu le avem. Odată ce au ajuns în posesia noastră, obiectele îşi pierd puterea de a stârni admiraţia şi devin surse de mândrie prostească sau de nemulţumire. Exemplu: sunt mândru de briceagul meu de firmă, dar mă enervează că tirbuşonul se deschide greu.

Las la o parte obiectele şi mă refer la natură şi la oameni, luaţi oarecum de-a valma. Poţi admira un răsărit de soare, valurile mării, stejarii, tigrii, politicienii, sportivii, luna şi cu stelele, cântecul greierilor, profesorii, militarii, instalatorii. Cum să nu admiri un tigru, când îl vezi ce elastic sare la patru metri înălţime! Cum să nu admiri un instalator, care în doi timpi şi trei mişcări îţi opreşte inundaţia din baie şi montează un robinet care nu mai picură!

Să vedem, însă, cum stăm cu politicienii. Întotdeauna am fost de partea celor care susţin că politica este o ştiinţă necesară, fără de care organizarea socială nu este posibilă, fără de care aspiraţiile indivizilor din societate nu pot fi identificate şi îndeplinite. Prin urmare, avem nevoie de politică şi avem nevoie de politicieni (admirabili). Mărturisesc cu sinceritate, deşi multora li se pare greu de crezut, că admir câţiva politicieni, chiar şi pe unii (cum se spune) în viaţă şi contemporani. Dar de la admiraţie până la slavă e o distanţă uriaşă, chiar aş putea spune că se situează la extreme diferite. Slava închinată oamenilor aflaţ