Ioan Ouatu - „Faguri de lumină“

Desigur, fiecare om are dreptul de a scrie poezii. Mai mult sau mai putin bune, mai mult sau mai putin inspirate, mai pline de miez, de tîlc si de metafore, în functie de harul pe care i l-a dăruit Dumnezeu. De fapt, poezia pare, pentru unii, cea mai facilă modalitate de exprimare a sentimentelor si, tinînd cont de cantitatea de constructie lingvistică necesară pentru a configura o pagină, cea mai comodă cale de a accede la statutul de autor. Fiorul poetic ce bîntuie sufletele si simturile multora, mai ales în perioada tineretii, de foarte multe ori este abandonat si rămăsitele poetice nu rămîn nimic altceva decît timide experiente asupra cărora dacă se revine cîndva cu privirea pot fi considerate, cel mult, expresiile unor exaltări de junete. În cazul în care autorul ce se suspectează de impregnarea cu expresivitate poetică perseverează în acest, în definitiv, folositor obicei, cazul este mai grav. Pe de o parte se conturează posibilitatea de a intra în „cercul poetilor“, dispăruti sau nu, iar pe de alta există probabilitatea, din păcate cea mai des întîlnită, de a fi catalogat drept un vesnic diletant într-ale expresiei poetice. Ajuns la o vîrstă la care jocul cu focul poeziei este mai mult decît periculos, atunci cînd ai ambitia si îndrăzneala de a-l face public, Ioan Ouatu, aflat pe tărîmul literei scrise de mai multă vreme, atît prin hătisurile prozei cît si prin exercitiul chinuitor al versificatiei, se pare că are curajul de a-si asuma riscurile sugerate mai sus pentru un fapt mai mult decît de înteles. Cel putin, asa îl percepem noi: credinta în sinceritatea expresiei. Calitate care se vede de la primele versuri din „Ninge de veacuri pe Ceahlău“, care deschide, de altfel, ciclul poetic din „Faguri de limină“, apărut de curînd la Editura Ateneul Scriitorilor din Bacău, pînă la cel din urmă catren intitulat inspirat „Î