O instituţie înfiinţată în perioada interbelică este până în zilele noastre o componentă extrem de importantă pentru navigaţia românească. Direcţia Hidrografică Maritimă funcţionează la Constanţa din 1926, iar muzeul instituţiei a păstrat bătrânele instrumente cu care se trasau hărţile folosite de marinarii români în călătoriile de pe mările şi oceanele lumii.
Începuturile hidrografiei în ţara noastră apar la sfârşitul secolului al XIX-lea şi sunt strâns legate de numele unui ofiţer de marină, locotenentul comandor Alexandru Cătuneanu.
El este cel care a coordonat grupul de ofiţeri de marină care au realizat în perioada 1897-1899 prima hartă românească de navigaţie, în urma cercetării hidrografice. Această hartă a fost prezentată, în anul 1900, la Expoziţia Universală de la Paris, unde a primit medalia de aur. „Harta Cătuneanu“, aşa cum a fost cunoscută în Marină, a fost utilizată în navigaţie până în anul 1951.
Călătoria în timp începe la Muzeul Hidrografic de la prima hartă de navigaţie românească, editată în anul 1899. În primele decenii ale secolului XX, elementele unei hărţi (localităţi, şosele, lacuri, râuri etc.) erau aşezate cu tocul şi peniţa.
Ulterior, în anii '70, era folosit coordonatograful, un sistem rectangular, alcătuit din două rigle gradate, perpendiculare între ele, cu care se trasau liniile ce reprezentau gradaţiile cadrului geografic al hărţii.
În anii `80 era folosită gravarea. Harta era imprimată pe o folie de plastic, pe care era pusă o emulsie (colodiu umed). Pe acest colodiu se executau elementele hărţii cu ajutorul pantografului şi a cercului gravimetric. Pantograful punea pe hartă semnele convenţionale specifice navigaţiei.
Începând cu anul 2002, fluxul de producţie al hărţilor de marină este complet digitalizat. Hărţile marine se execută pe calculator, cu ajutorul unui program specific, numit CARI
