„Istoria e cuiul de care îmi agăţ tabloul”. Spunea asta părintele lui D`Artagnan, pe nume Alexandre Dumas-père, un negru, după cum îl informează dr. King Schultz pe stăpânul Calvin Candie îndată ce acesta ordonă ca sclavul negru D`Artagnan să fie sfârtecat de câini.

Dacă la Quentin Tarantino cuiul poate şi să nu existe, „istoriile” lui plutind peste capetele spectatorilor ca nişte aerostate pictate, în cazul Oscarului mare 2013, „Argo”, al lui Ben Affleck, în spatele tabloului e o gaură în perete la fel de mare.

Operaţiunea „Eagle Claw”, „Gheara Vulturului”, desfăşurată în Iran, în 1980 primăvara, a constat în darea cu roatele în sus prin nisipuri a câtorva elicoptere de luptă, unul a mai şi ciocnit un avion Hercules tot al US Army, ambele fiind făcute scrum şi opt americani ucişi pe loc. Niciun supertrooper din Forţele Speciale n-a apucat măcar să dea ochii cu islamiştii iranieni, darmite să îndeplinească misiunea de salvare a celor 52 de ostatici capturaţi la invadarea Ambasadei SUA din Teheran. Această catastrofă operaţională a serviciilor secrete americane a făcut de râs America pe tot globul, influenţând decisiv pierderea alegerilor de către preşedintele Jimmy Carter.

Niciun cuvânt în „Argo” despre „Cufureala Vulturului”. Ni se povesteşte în schimb, cu ritm şi suspans bine condus, cum un agent CIA a pătruns în Iranul terorizat de oamenii Ayatollahului Khomeiny şi, sub acoperirea producţiei unui film SF, a reuşit să scoată peste graniţă 6 refugiaţi în ambasada Canadei când cu atacarea ambasadei SUA. Unele secvenţe sunt recunoscute chiar de către realizatori ca ficţiune, cum ar fi spectaculoasa, dar fantasmagorica urmărire a avionului de linie Swissair de către maşinile poliţiei iraniene pe pista aeroportului. Despre altele nu poţi spune decât că sunt neverosimile, totul fiind bazat pe amintirile „agentului Tony”.

Avem deci un frumos