„Dacă nu veţi fi demis la referendum, eu, Crin Antonescu, mă retrag definitiv din viaţa politică”. (6 iulie 2013)

„Dacă nu le voi câştiga (alegerile prezidenţiale, n.r.), oricum mă voi retrage din conducerea PNL şi atunci, deci, acesta este ultimul Congres al PNL la care am participat în calitate de preşedinte”. (23 februarie 2013)

Între cele două declaraţii, ambele aparţinând, evident, liderului Partidului Naţional Liberal, Crin Antonescu, s-au scurs, iată, aproape opt luni. Prima, făcută în euforia unei victorii ce i se părea acestuia doar o chestiune de timp, foarte scurt!, s-a dovedit a fi o mare minciună, din categoria celor cu care deja ne-a obişnuit nu doar Antonescu, ci şi întreaga garnitură a Uniunii Social Liberale, pe care votul din 9 decembrie a adus-o la putere.

De această dată, obiectivul pentru care Crin Antonescu îşi pune, pentru a doua oară în răstimp de un an, cariera de la vârful politicii, este şi mai îndepărtat. Şi ca timp, şi ca posibilitate efectivă de realizare. Chiar şi în condiţiile în care, în anul 2014, el va fi cel nominalizat de Uniunea Social Liberală drept candidat la alegerile prezidenţiale, lucrurile nu vor fi atât de sigure.

Crin Antonescu trebuie să fie conştient că subordonarea Partidului Naţional Liberal strict realizării unui scop strict individual, accederea la Cotroceni, nu îi va fi şi suficientă pentru a ocupa scaunul lăsat vacant de preşedintele Traian Băsescu.

Chiar şi în cazul nominalizării sale drept candidat al Uniunii Social Liberale în cursa prezidenţialelor, el nu va putea atinge acest obiectiv fără sprijinul Partidului Social Democrat. Şi aici vorbim despre un sprijin logistic fără nicio sincopă sau, mai pe româneşte spus, este nevoie ca social-democraţii să se bată pentru Crin Antonescu exact aşa cum ar face-o pentru un om de-al lor. Lucru din ce mai ce mai îndoielnic, în condiţii