În urmă două veacuri, câţiva ciobani care veneau din neam în neam cu turmele de oi la iernat în Balta Brăilei nu au mai plecat primăvara spre raiul muntelui, în Transilvania. Găsiseră aici tot ce le trebuia: iarbă şi apă pentru marile lor turme şi mai ales pământuri noi pe care ei le ocupaseră mai întâi.

Şi-au făcut sălaşe lângă fluviu, unii, pe malul drept al Dunării vechi, alţii, pe malul stâng al braţului Măcin. Pământul rodea fabulos şi le oferea chiar mai mult decât aveau ei nevoie. O bună bucată de vreme au fost doar ciobani. Apoi au deprins taina pescuitului şi vânatului. O generaţie mai târziu, au arat, au semănat şi au avut grâu, porumb, legume...

Destinul ciobănesc, milenar - păstoria este una din cele mai statornice profesii din lume - era înlocuit cu alte ocupaţii, tot străvechi, reluându-se în câteva decenii ceva din evoluţia lumii. Cain nu l-a mai ucis pe Abel, ci a împărţit cu el dulcele ţinut al roadelor.

Balta Brăilei era un pământ nou, prins în cătuşa de ape a Dunării. Aproape în fiecare an bunul Dumnezeu refăcea aici taina Genezei, scoţând de sub apele noi şi tulburi ale Dunării revărsate, pământurile vechi, primenite cu mâluri.

Statornicia ia locul nestatorniciei, iar turma, această "corabie a uscatului", cum o numea C. Noica, rămâne ancorată în pământurile noi din sudul Bălţii Brăilei. O vreme mai veneau veşti de departe, din munte, de acasă, căci încă mai soseau turme din Transilvania, trecând Dunărea pe la Gropeni, Stăncuţa sau Lacu Sărat. Atunci se spuneau în jurul focului, în câteva seri la rând, poveştile neamului. O vreme nu se mai simţeau străini şi uitaţi la capătul lumii. Apoi de la munte veneau din ce în ce mai puţini şi din ce în ce mai rar.

Într-un veac, Bărăganul s-a împânzit de sate, şi o turmă de o mie de oi nu mai putea fi adusă, vreme de câteva săptămâni, din Soveja