Se pare că nu respect stilistica şi exigenţele unui blogger adevărat, drept pentru care mă simt vinovat. Ar trebui, cred, să intru în dialog cu partenerii mei de blog, să reacţionez mai des la comentariile lor, să fiu mai prezent în ”comunitate”.
Mărturisesc că nu mă simt în stare să ţin pasul cu toţi cei care îmi fac onoarea să mă citească şi să-şi spună părerea despre ce scriu. Le mulţumesc, oricum, tuturor. Sunt mai mulţi decît mă aşteptam, fie că mă tratează cu simpatie, fie că mă critică, sau mă dispreţuiesc. Am mai spus-o: cei care, într-un fel sau altul, dau cu mine de pămînt, sunt, totuşi, oameni care nu ratează în nici o săptămînă întîlnirea cu textul meu. Nu poate să nu mă flateze nerăbdarea cu care sunt aşteptat la cotitură, zelul nărăvaş cu care o sumedenie de supărăcioşi ”postează” prompt felurite amendamente şi sudălmi.
E greu să răspunzi fiecăruia; iar dacă faci o selecţie, rişti să comiţi o nedreptate faţă de cei lăsaţi în afară. Pe de altă parte, există un anumit tip de comentariu, care, de fapt, nu aşteaptă nici un răspuns: e o pură declaraţie de antipatie. Ce să răspunzi? Să-ţi ceri scuze că exişti? Să-ţi pui cenuşă-n cap? E inutil. Te confrunţi, în fond, cu un monolog care face abstracţie de subiectul textului tău, de evidenţe, de argumente. Omul îşi exprimă o convingere, iar cu convingerile ferm înrădăcinate nu te poţi lupta, mai ales dacă sunt susţinute de idiosincrasii aproape organice. Aşa, de pildă, pentru unii, eu rămîn, orice aş face, ”băsist”. Şi dacă vorbesc despre lebede. Degeaba le-aş atrage atenţia că am plecat de la Cotroceni după numai cinci luni de slujbă, că am scris o serie de articole critice la adresa actualului preşedinte (ceea ce l-a făcut să mă ameninţe public cu represalii), că nu am ambiţii şi interese politice. Articolele cu pricina sunt, pur şi simplu, ignorate. Sau sunt socotite prea puţine, sau prea civiliza
