(pauză pentru o evadare din timp, la provocarea ”Tataia”)
***
La început timpul a fost un ceas Atlantic moștenit de la tata. Un ceas cu 21 de pietre prețioase (”jewels” – fiind și primul cuvânt din limba engleză pe care l-am învățat) pentru care a trebuit să treacă însă ceva timp (până am ajuns în liceu) pentru a avea dreptul să-l port. Și așa am învățat primele lucruri despre timp. Că timpul trebuie să fie ceva prețios (din moment ce se folosesc diamante pentru instrumentele lui de măsurare). Că timpul se poate opri în loc (dacă uiți sau dacă, în mod intenționat, nu tragi ceasul). Că trebuie să treacă un anumit timp pentru a ajunge să faci, să fii în stare sau să ai dreptul să faci ceva. Și că timpul se moștenește și se dă mai departe.
Mai târziu, de la scriitorii sud-americani, în special de la Marquez, dar și de la cei ruși, am învățat că timpul mai înseamnă și vremuri. Că unitățile de măsură standard sunt relative. Că mai puțin contează numărul anilor care au trecut și fixarea lor în calendar și că e mai relevant ce se întâmplă în timp (vremea holerei, vara în care crabii roșii au luat cu asalt o plajă a Pacificului ori anul în care zăgazurile s-au rupt încă din februarie).
A trecut ceva timp de când am mai renunțat să mai folosesc unitățile standard de măsurare a timpului. Am avut noroc: ceasul Atlantic s-a defectat la un moment dat. Nu l-am dus la reparat. A rămas în așteptare într-un sertar al biroului meu. De atunci măsor timpul prin ceea ce (mi) se întâmplă. Vara în care m-am îndrăgostit de Lavinia și vara în care ne-am despărțit. Toamna în care mi-a apărut prima carte și toamna în care, cu Steph și Șerban Cantacuzino am băut un coniac pe o terasă din Piața Muzeului. Vara din Deltă și multe primăveri, veri, toamne și ierni de la Roșia Montană. Și multe, multe alte asemenea timpuri ieșite din timp.
În cartier, la o stradă de mine
