Monica Alexandru

Povestea asta cu Bahmuţeanca şi Prigoană a ajuns o comedie proastă pe care-a învăţat-o deja toată lumea pe de rost. De fapt, începuse bine, ca o tragedie care promitea să facă naţiunea să lăcrimeze în faţa televizoarelor, înduioşată că o iubire mai înflăcărată decât cea mai şmecheră telenovelă se termină fără happy end. Ei erau atât de simpatici şi de populari, ţi i-ai fi putut închipui cu uşurinţă într-o vilă din Pipera, dar şi într-o garsonieră confort II din Ferentari. Puneau murături, mâncau slănină cu ceapă şi se înjurau cât era ziua de lungă. Erau reprezentativi. Apoi divorţurile şi împăcările, cărora le-au pierdut şirul până şi nărăvaşul cuplu, au încetat să mai fie amuzante, dar e firesc să fie aşa când dai tot din casă la televizor şi eşti prea slobod la gură cu detaliile vieţii în doi.

În toată saga asta vă mărturisesc că, personal, îmi e milă numai de prietenele Adrianei. Eu, una, înţeleg foarte bine ce simte prietena cea mai bună a Adrianei când o aude plângând la telefon din cauza mitocanului. În prima fază te înarmezi cu multă răbdare şi îi înmânezi batista, să nu-i curgă rimelul pe bluza albă, din mătase. E stupid, dar cu toate astea tot ce-i poţi spune e: „nu mai plânge, nu merită!”. Iar asta declanşează întotdeauna lacrimi din ce în ce mai mari, care culminează cu un plâns sfâşietor, în hohote. Apoi ea începe să-ţi povestească tot ce-a mai făcut nenorocitul, cum i-a smuls inima din piept şi a călcat-o cu bocancii lui plini de noroi cu care păşeşte pe covorul crem din sufragerie, aşa cum a învăţat el la mă-sa aia împuţită acasă. În privinţa asta ai vrea să rămâi imparţială ca Elveţia, dar, cu cât o asculţi mai mult, simţi cum te cuprinde indignarea şi toată chestiunea devine o problemă personală. Aşa că-i enumeri nenumăratele calităţi pe care le are şi îi spui că oricare altul ar pupa pământul pe care ea păşeşte ca o zeiţă,