A fost un personaj iubit. Parcă era scris cu peniţa fină când se plimba pe Calea Victoriei “cu melon şi baston”, foarte elegant, cu trăsături delicate, zâmbitor, atent şi foarte îngăduitor. Povestea cu fineţe, avea umor, şi nu oricum, ci un umor duios.
“ Ştii mata, floarea mea, de lângă fotoliu, vorbeşte! Mai am şi două turturele care vin la geam!”, spunea.
Noi, pe atunci, eram foarte tineri, dar el era mereu neschimbat. Un portret de-al lui se găseşte în romanul lui Constantin Ţoiu “Obligado”. “Un domn care trecea pe Trotuarul Capşei, în jos, pe Calea Victoriei, saluta exagerat de politicos, ridicându-şi foarte sus pălăria, în câteva trepte bine numerotate; aşa un salut nu puteai vedea decât la teatru şi acolo numai dacă aveai de-a face cu un actor de rasă. Acel domn trecu încet, ca scăpat din vitrina unui magazin de pe Bon Street. Marele regizor aştepta la stop, vizavi de Delta Dunării. Când s-a făcut verde, păşi înainte. Regizorul trecuse stopul. Cineva, din mulţimea de pe zebră, îl salutase. Probabil, fiind în mers, în mijlocul bulevardului cu trei Dacii nerăbdătoare oprite la picioarele pietonilor, el îşi ridică iarăşi pălăria care pluti din nou peste capetele tuturor. Scamatorie, truc de Cinema Vechi.”
Era un personaj de teatru şi de film. O doamnă, Oltea Vasilescu, a făcut un film: “Lanterna cu amintiri”, un fel de poveste a vieţii lui Jean Georgescu. Îmi aduc aminte de vestita doamnă Carmen Dumitrescu de la TVR, care-l adora, şi de un interviu impresionant:
“ Maestre, toată lumea vorbeşte şi se-ntreabă când o să va întoarceţi pe platourile de filmare?
Lumea n-are ce face!
Dar toată lumea vorbeşte despre dumneavoastră!
Melonul şi bastonul meu intrigă strada care-i îmbăracată modern!
Maestre, ce faceţi acum?
Trăiesc, sunt sănătos şi nu e puţin lucru la vârsta mea!”
Jean Georgescu a trăit într-o fam
