Am promis că vom analiza de ce România are întârzieri majore în recepționarea și cheltuirea fondurilor europene. Este de-a dreptul provocator să încerci o explicație în câteva rânduri ale unui editorial, fără a plictisi cititorii.

Bugetul UE este de circa o mie de miliarde de euro și este distribuit pe un plan șeptenal (planul șeptenal se numește „cadrul financiar multianual“, dar tot un plan este). Sursele bugetului sunt, în principal, alocațiile statelor membre (aprox 1% din PIB-ul anual), o parte din taxele vamale cu țările din afara Uniunii, o parte din TVA-ul încasat pe teritoriul fiecărui stat membru și alte câteva taxe mai mici. Acest buget este cheltuit în câteva mari direcții (subvenții directe pentru agricultură, dezvoltare rurală, programul regional, programele de coeziune socială, libertate, securitate și justiție, funcțiile externe ale Uniunii și administrarea instituțiilor europene). În general, cheltuirea bugetului UE se efectuează prin intermediul instituțiilor statelor membre (deci teoria lui Liviu Dragnea că regiunile viitoare vor putea negocia direct cu CE este falsă). Să spunem că gestionarea instituțiilor europene nu costă mai mult de 6% din buget. Comparați cu costurile statului român de circa 23%... Este drept că UE nu are armată, apărarea UE fiind asigurată de NATO, adică de SUA.

Procedurile de cheltuire a bugetului UE sunt destul de elaborate, dar, în esență, ele se bazează pe un control rigid, o planificare riguroasă și un calcul cost-beneficiu avansat. În multe privințe, standardele administrative ale Comisiei Europene, Parlamentului European etc. au fost preluate de instituțiile statelor membre, în special de cele din centrul și răsăritul Europei.

Prin urmare, statele membre dau fonduri și primesc fonduri. Statele net donatoare sunt puține. În ordinea transferurilor pe cap de locuitor, statele donatoare sunt: Suedia, D